Crochiu

Mă trezesc înainte să sune ceasul. E încă devreme. E întuneric afară și e liniște. Ies pe balcon așa cum fac în fiecare dimineață. Aici îmi beau cafeaua învelită în pături moi care mi se lipesc de corp cu familiaritate. Luna e cât o unghie de la degetul mic, dar are zâmbetul lui John Turturro. Mă uit la ea și îi fac cu mâna. O întreb în gând ce mai face. Nu rostesc cuvintele. Din prea multă siguranță că și-a însușit deja ritualul întâlnirilor noastre. Vorbim fără să ne audă nimeni și fără să deranjăm firescul dimineții. Acordăm tăcerii aceeași atenție. O ascultăm cu recunoștință că ni se dăruiește. Încă puțin și păsările o vor lua la rost. Apoi mașinile o vor sparge în bucăți. Minutele și secundele se vor îngrămădi pe ecrane în goana de a nu rămâne în urmă. Urc repede în casă și fur două bucăți de ciocolată. Una pentru mine și una pentru lună. Mirabell. Salzburger Mozarttafel. Milchschokolade. Leti și Tudor mi-au adus-o din Austria.

Stau într-o mansardă și am cel mai bun vecin. Eu spăl treptele, el scoate gunoiul. Selectiv. De trei ori pe săptămână. Din când în când îi scriu câte un mesaj prin care îi reamintesc că e cel mai bun vecin din lume. Atunci spală și el treptele. Locuim în aceeași casă de mai bine de doi ani. Ne vedem rar, nu ne auzim aproape deloc. Avem o curte mică, un măr, un vișin, căpșuni, bujori și trandafiri. Mă lasă să mănânc toate căpșunele. Îmi spune că el nu vrea. Suntem discreți cu viețile noastre. Așa cum s-ar și cuveni să fim. Timpul curge nestingherit fără să ne înspăimânte. Își urmează cursul normal cu răbdare și înțelepciune. Îi respect tabieturile. Și eu le am pe ale mele. De asta ne și înțelegem. Ne dăm spațiu să vremuim în ritmul nostru. Ne suntem fideli. Eu și timpul. Nu sărim etape. Linii fine și fire de păr alb au privilegiul să apară. Mai târziu își vor chema și alți prieteni. Aliați ai timpului prin care trăirile vor fi legitimate și legalizate. Pentru a nu le pierde șirul și intensitatea. Ravene vor apărea pe chip, iar noi vom fi norocoși dacă le vom vedea. Bogății ale vieții peste care vom trece mâna cu blândețe.

Pe balcon am un scaun lung pe care pot să mă întind. L-am primit când m-am mutat. În timpul pandemiei. Alexandrina mi-a spus că o să-mi prindă bine. Nu a vrut să o ajut. L-a cărat singură până sus. Mi-a spus că are unul identic. Așa au apărut scaunele monozigote. Din prietenie. Mă ridic leneș și văd că trandafirul galben și cel mov stau să plesnească de plăcere. Mărul e plin ca sânii de lapte. Crengile dau pe dinafară de rod din care mă înfrupt de câte ori îmi este poftă. Trebuie doar să întind mâna. Un efort infim recompensat cu o abundență de arome suculente. Comori necumpărabile pe care le conștientizez cu fiecare mușcătură. Prospețimea merelor are gust și miros de viață. Cranț, cranț se aude printre dinți și fălci umflate. Lumi noi se nasc în timpul exploziei de gusturi. O replică mult mai mică a bubuiturii celei mari de la care universul a început să se extindă. O copie a ceea ce a fost când și Cuvântul s-a rostit. De acolo a pornit tot. Elementele au început să relaționeze, să-și formeze propriile structuri, iar Creația a căpătat valențe structuraliste.

Cel mai mult îmi place dimineața, când picioarele, abia ieșite de sub plapuma caldă, caută cerga mițoasă de lângă pat. Atunci conștientizez tactil darul zilei. Nu mă grăbesc. Îmi las degetele să amușineze orice bucată din podeaua pe care o cunosc atât de bine. Apoi mulțumesc, în gând, sau tare, pentru a mă auzi. Sunt recunoscătoare pentru că m-am trezit și pentru pământul pe care voi călca. Pentru că îl voi simți sub picioarele care nu au habar - la ora aia cine ar avea?- pe unde mă vor duce. Am învățat să am încredere în ele și nu le mai cer socoteală. Știu ele mai bine decât mine ce au de făcut. Fiecare cu treaba lui. Eu îmi văd de ale mele, în timp ce ele vor căuta să mă uimească. Ca într-un mecanism organic, îmi vor mai da câte un ghiont să fiu atentă la tot ce mă înconjoară. Nu toată lumea are șansa asta.

Mă bucur de timpul pe care îl am acum. Nu doar dimineața, ci în general. L-am negociat cu mine însămi. La sânge, fără milă și fără cale de întoarcere acolo unde m-am sufocat de prea multul puținului de timp. Contracarez teoriile care susțin că timpul s-a comprimat cu credința mea rudimentară în care noi suntem cei care îl sugrumăm. Cu activități prin care ne luăm la întrecere. Bine că nu ne luăm și la trântă. Cu cât suntem mai ocupați, cu atât suntem mai importanți. Nu am timp! Am o programare! Trebuie să ajung acolo! (Sau dincolo). Trebuie să termin un articol! Trebuie să corectez lucrări! Trebuie să fac aia! (Sau, bineînțeles cealaltă). Te resun eu! Nu pot vorbi acum! Întotdeauna există un ceva care trebuie. Și dacă nu ar mai trebui? Ce s-ar întâmpla? Ar cădea cerul peste noi? Îngerilor le este mult prea bine în vastele înălțimi pentru a permite acte de răzmeriță gravitațională. Și dacă imperativul s-ar transforma blând în condițional? Ar trebui. Sau și mai calmul mi-ar plăcea? Nu cred c-ar fi impertinent nici măcar chiar suavul indicativ îmi doresc. Ca să nu spun că ar fi și mult mai onest față de propria persoană.

Mai iau o gură de cafea și las ciocolata, pe care am împărțit-o în două porții mici, să se topească încet în timp ce papilele, asemeni unui saltimbanc, fac tumbe de plăcere. Dau deoparte pătura verde. Răceala dimineții are dinții de lapte ai puilor de pisică pe care în copilărie îi culegeam de pe stradă și îi aduceam acasă. Cerul a început să se înroșească, semn că viața are un ritm cardiac bun. Mă uit la lună care se îndepărtează. Ar vrea să se odihnească. Îi strig că pentru mine ea e luna lui Italo Calvino. Apoi, o rog să nu uite lucrul ăsta. Îi fac cu mâna și îi dau întâlnire mâine dimineață. Pe balcon. Pentru că e liniște și nimeni nu ne deranjează. Ea va începe să crească, să prindă forme de tânără femeie, cum îi stă bine. Eu mă voi minuna de parcă aș vedea-o pentru prima dată.

Și tot așa, ca într-un crochiu, vom șterge și vom trage între noi linii invizibile ce nu se satură să se tot repete.