Știu precis când am început să mă îngrozesc că se termină vara și începe toamna. Nu
s-a întâmplat în copilărie, nici în adolescență, nici în tinerețe, ci exact în urmă cu cinci ani. Tocmai terminasem de citit
Trilogia transilvană de Miklós Bánffy (tradusă în românește de Marius Tabacu, cu sprijinul Institutului Cultural Român). Pe vremea aceea fiul meu încă mai avea nevoie
să-i fiu șofer și însoțitor la diverse activități de vacanță. Mergem cu el, duceam cu mine trilogia și o citeam așezată pe borduri și garduri din curți interioare, pe bănci în parc, în autobuz sau la coadă la farmacie. Devenise ca o obsesie, o locuiam și mă locuia, doream să o termin și mă temeam că se va termina. Cînd am ajuns la ultima ei pagină despărțirea mi
s-a părut sfâșietor de grea și am pornit
să-i caut urmele prin oraș. Era septembrie, școala trebuia să înceapă în câteva zile. Pe Calea Moților, acolo unde presupuneam că se aflase casa lui Adrienne, personajul cărții mele, intram în curțile interioare care aveau porțile deschise, căutând nici eu nu știam precis ce anume. În una dintre ele am dat peste trei castane risipite foarte estetic pe pământ, de parcă cineva le așezase cu mâna pentru un maxim efect vizual. Lumina de toamnă cădea pieziș pe coaja lor maronie și lucioasă, sufla și un vânt discret atât cât să agite vag frunzele căzute pe jos și
uitându-mă la ele ochii
mi-au căzut pe sandalele pe care le târșâisem în picioare toată vara.
Mi-am văzut pielea bronzată după modelul lor și degetele prăfuite și
m-am gândit că așa aș vrea să rămân încă multă vreme.
Să-mi fie cald, să mă îmbrac în haine puține și lejere, să am praf pe picioare, să nu mă trezesc de dimineață și să
n-am de făcut emisiuni, interviuri și reportaje. Să vagabondez prin curți comune și să caut personajele unei cărți care au fost în urmă cu un secol oameni ce au trecut exact prin locurile prin care casc eu gura acum. Să iau de la capăt cartea care atât de mult îmi plăcuse, sperând că astfel iau și vara de la început.
Scriu acest text exact în ziua echinocțiului de toamnă, stau pe balcon, afară e soare și cald ca vara și mă gândesc că fiecare zi frumoasă e un cadou pe care îl primesc și de care vreau să profit cât pot de tare.
Mă uit la pozele pe care
le-am făcut în vacanță pentru că mă ajută să mă întorc în locuri unde am lăsat un pic din mine vara asta: lacul Razelm, albastru și mare ca marea, podul peste Dunăre pe care
l-am trecut în 8 zile de cel puțin 30 de ori, fericită și oarecum incredulă, floarea soarelui de pe dealul din satul vărului meu, pe care îl urcăm ritualic împreună în fiecare an pe înserat, când se mai domolește căldura și răsare luna. Un ciulin modest ce crește strâmb pe marginea drumului care șerpuiește spre cetatea Enisala. Vântul
care-mi face freza praf pe prispa unei căsuțe lipovenești din Sarichioi.
Căldura moleșitoare, cel mai bun și mai dulce pepene roșu pe care
l-am mâncat vreodată, puiul de pisică
ce-și face cuib la
mine-n brațe dimineața devreme, când ies
să-mi beau cafeaua în curtea în care
mi-am petrecut cele mai frumoase și fericite vacanțe din copilărie. Cafeneaua cu jazz din Madrid unde comand un cortado 10 dimineți la rând la sfârșit de iunie și parcul El Retiro unde stau pe iarbă și îl citesc pe Manuel Puig cu
Sărutul femeii păianjen (traducere de Ilinca Ilian, Anansi). Toate gesturile, frunzele, mirosurile, zgomotele pe care mi le amintesc scrolând prin telefon. Și sandalele, pe care le înghesui cu tristețe în dulapul din balcon, după ce aproape
că-mi vine să le smulg o promisiune, că anul viitor vor fi din nou gata să mă însoțească prin căldura și praful drumurilor mele de vară.
