Baliverne și alte nimicuri

- La ce te gândești?
- Cine mai știe?
- Ei, haide? Cu siguranță te gândești la ceva?
- Și dacă nu o fac?
- Imposibil.
- Un imposibil imparțial.
- Iar începi?
- Doar nu crezi că e părtinitor.

Încetăm să ne mai adresăm cuvinte pentru a nu ne pune întrebări la care ar trebui să facem efortul de a răspunde prompt, succint și la obiect. Vorbim doar pentru a părea că nu suntem singuri pe banca din parc. Oamenii trec pe lângă noi paralel pentru că refuză să își asume tangențialitatea, iar noi nu facem niciun pas pentru a fi mai aproape de ei. Dacă am întinde mâna, aproape că i-am atinge. Asimptotic. Dar nici noi nu mai vrem. Din cauza matematicii. Și atunci, ajungem să ne ținem prelegeri interioare. Nouă înșine și unii altora. Cugetători cu patalamaua pusă încă de pe timpul când exista culegerea.
- Și dacă ar fi?
- Ce?
- Un imposibil părtinitor.
- Atunci ți-aș spune că e la fel ca orice altceva în viață. Uite, așa cum suntem noi. Dar vrem egalități.
- Robespierre e de vină. Nu mă băga în aceeași oală.
- Ei, haide. Dă și tu dovadă de puțin spirit de fraternitate.
- Mai lasă-mă cu libertățile tale desuete.
- Apropo, tu ce făceai pe 5 decembrie 1790? Te delectai cu vreun articol?
- Sigur. De îmbrăcăminte. Nu mai fi insidios!
- Istoria pretinde că era al XVI-lea.
- Maximilien, dragule, nu eu.

Dăm ochii peste cap de teamă că ar putea să se rostogolească în sine și să se uite la noi cu atenție. Pentru detaliu. Unul dintre ei este ochiul lui Man Ray. Pentru că vede tot. Ne duelăm în nume mari. Suntem intelectuali rasați. Trecem cu nonșalanță prin păduri narative. De șase ori cel mult. Doar iertării i se permite de șapte ori câte șapte. Scrutinăm poveștile prin care trecem din când în când. Ca să ne familiarizăm cu toposul și cu intriga. Povestea cea mare e un palimpsest. O reciclăm și-i dăm valențe noi. Știm bine că întâi ar fi trebuit să răsfoim Lecțiile americane. Italo le-a scris înainte ca Umberto să înceapă să se plimbe. Dar ne-am obișnuit să sărim etape și să nu mai remaiem ciorapi.
- Deci?
- Deci, ce?
- La ce te gândești?
- Iar începi?
- Ei, hai, șase lucruri imposibile înainte de micul dejun.
- La recomandarea medicului.
- Carroll.
- Ce trântă a luat Humpty Dumpty.
- Așa îi trebuie. Ce căuta pe gardul ăla?
- Ești imposibil azi.
- Și am mâncat deja micul dejun.
- Șase lucruri imposibile înainte de micul dejun și unul după.
- Pentru digestie.
- Ai vrea să plecăm?

Continuăm să nu ne mișcăm. Suntem imobili. De n-am fi și-n trăiri! Nu se întâmplă nimic. Asta pentru că așa am citit într-o piesă de teatru. De acolo ni se trage. Nu facem nimic altceva decât să punem în scenă frânturi din textele prin care am trecut. Mai știm oare care ne-au plăcut cel mai mult? Suntem hoți care se înfruptă cu nesaț din frumusețea pe care alții și-au imaginat-o. Nu riscăm să facem pușcărie pentru delapidarea marii biblioteci universale. Singurul furt autorizat. Ba mai mult! RECOMANDAT. Un drog legal pentru care nu există contraindicații. Și nici prospecte. În doze mult prea mari, dacă e cazul, se recomandă dușuri care să ajute la necrozarea iluziilor. Acestea chiar dăunează grav sănătății, dar nu s-a gândit nimeni să facă o reclamă prin care să ne atenționeze că nu sunt sănătoase. Nici medicamente pe care suntem încurajați să le luăm dacă am fi în pericol să ne molipsim de flagelul imaginarului.
- Ai văzut?
- Ce?
- Mâna care s-a întins după auzul celorlalți.
- Nu. Ochiul urechii stângi suferă de cataractă.
- Și celălalt?
- E ocupat să te asculte pe tine.
- Ce spun?
- Nimicuri.
- De ce nu pleci?
- Din cauza artei.
- Numai bășini ai în cap.
- A ști să rămâi e artă.
- Pârț.

Ne ridicăm de pe bancă pentru a pleca. Avem obiceiul sănătos de a sfida orice logică. Estetica trăirii e mai agresivă decât cea a Cabaretului Voltaire. Plecăm. Fiecare pe drumul lui. Unul dintre noi va alege drumul mai puțin umblat. Celălalt va rămâne în confortul obișnuinței. Unul dintre noi va continua să spună baliverne. Celălalt să asculte țipătul fluturelui speriat de genele care au greșit clipind chiar în momentul în care aripile s-au apropiat cu gândul de a-i mângâia vederea. Pentru a o vindeca.