Ieri treceam pe lângă vișini și pe lângă butucul de vie și am observat foarte târziu două piciorușe subțiri, încălțate în adidași albaștri și înfășurate în niște pantaloni roz, care se ițeau pe sub frunze și printre ciorchinii de struguri. Era o fetiță de vreo opt ani, care se întindea oarecum pe furiș să culeagă boabele și care la venirea mea a scos un țipăt subțirel, apoi imediat a început să râdă. Un râs vesel și sincer care m-a făcut și pe mine să râd. Nu eram o amenințare, i se păruse doar. "Ce tare m-ați speriat, tanti". "N-am vrut să te sperii, scuză-mă". "Nu vă necăjiți" mi-a răspuns cu un aer solemn, dând ușor din mână și a zbughit-o la goană, ca s-o ajungă din urmă pe o bătrână adusă de spate și zdrențăroasă, care se îndepărta cu pași greoi și legănați de ghena de gunoi în care scormonise după resturi de mâncare. Căra mai multe plase pline, murdare și rupte și ele. Era probabil bunica fetiței. Le-am urmărit o vreme cum merg umăr la umăr fără să-și vorbească, însă la colț ele au luat-o în jos, spre oraș, iar eu mi-am văzut de drum.
Mi-au rămas în minte vocea fetiței, răspunsul ei dezinvolt, privirea ghidușă și inteligentă, aerul ei matur și m-am gândit că ar fi trebuit să fie la școală, pentru că era dimineață și mijloc de săptămână. Ea însă își însoțea bunica în căutare de alimente pe lângă blocurile de la mine din cartier ciugulind boabe de struguri pe care altfel nimeni nu le-ar culege, adunând și ronțăind probabil și nuci, care se găsesc și ele din belșug.
Acum e cald și bine, mi-ar plăcea și mie ca, în loc să stau în casă sau la birou și să lucrez, să cutreier toată ziua străzile sub soarele domol de octombrie. Ce se întâmplă însă cu fetița asta când se face frig și când nu mai găsește struguri și nuci de ronțăit? Are haine groase, are unde dormi, are unde se încălzi? De ce nu merge la școală? Ce-o bucură și ce-o sperie?
Mă simt îngrozitor atunci când mă întâlnesc cu acești oameni și știu că nu-i pot ajuta. Sau că ajutorul meu (bani sau alimente) nu ar schimba fundamental în bine felul în care trăiesc. Am tot felul de gânduri romantice și complet nerealiste despre cum ar fi viața mea mai plină de rost cu mai puține obiecte, cu mai puțin confort, cu mai puține posibilități, dar adevărul e ideea că aș putea rămâne o zi întreagă fără căldură, curent sau, Doamne ferește!, fără internet mă umple de groază.
Probabil dacă fetița asta n-ar fi răspuns la scuzele mele cu atâta căldură, omenie și spontaneitate aș fi uitat-o imediat. Dar era atâta inteligență în ea și în gesturile ei că mă tot întreb de ce nu pornim cu toții cu șanse egale de la start și de ce copii ca ea își petrec zilele căutând prin gunoaie, când nu le lipsește cu adevărat nimic ca să aibă dreptul la o viață demnă și îndestulată.