Sâmbăta

Toată săptămâna am așteptat ziua de sâmbătă. Am trecut peste celelalte zile fără să mă bucur cum ar fi trebuit de fapt. Le-am fugărit înspre sfârșitul de săptămână pe care de ani buni îl numim weekend. Asta pentru că nu doar imperiul a fost colonizator, ci și limba. M-am trezit la fel ca în celelalte zile, în jur de ora 6:00, fără să mai pun ceasul să sune. Ritmul meu interior e simultan mișcării acelor de ceas. Secundarul e asemeni periilor de tobe. Tztztztz, tztztztzt, mătură cadranul la care mă uit cu fascinație știind că mecanismul care nu se vede e toată partea ritmică a vieții. Mi-am făcut cafea în espressorul Bialetti gri, cu mâner negru. E mic, dar suficient pentru ochiul de aragaz de care se lipește cu familiaritatea trupurilor din oțel inoxidabil. Am întârziat nepermis de mult cu textul pentru Marafeturi și scofeturi. Poate de asta am și așteptat cu atâta ardoare ziua de sâmbătă. Ca să ne întâlnim și să stăm pe îndelete unul în fața celuilalt. La început ne vom uita în golul care suntem și vom căuta să ne creionăm o formă pe care să o umplem mai apoi. Eu, cu linii care fug dintr-un capăt în celălalt, care se opresc la mijloc de rând, care sunt șterse și rescrise, linii nărăvașe care se încăpățânează să mai curgă, îmbufnate că nu am ales cuvântul care le-ar fi scos în evidență cel mai bine frumusețea. Sunt temperamentale, femei în toată legea. Fac mofturi și cu privirea mă îngheață. El, cu răbdare. Ce ar putea să facă altceva?

Dau drumul la radio și mai prind ceva din emisiunea de jazz a lui Florian Lungu. Beau cafea din cana de porțelan cu trandafiri și mă mișc în ritmuri de bossa nova. Pornesc centrala, doar cât să înmoi temperatura din casă care nu e deloc în concordanță cu muzica. Sângele se pune în mișcare ca o locomotivă cu aburi, dar ajunge greu până în degetele de la picioare care sunt reci. În dulapul de lângă pat am papucii de casă din lână de capră, cu talpă de piele și pămătuf. Încă nu i-am purtat, deși îi am din februarie, de când mi-am luat lumea în cap și am plecat în Cipru să scriu o bucată din disertație. Îi scot și le tai eticheta. Picioarele alunecă cu nesaț în fiecare dintre ei. Compatibilitatea este perfectă pe toate planurile. Comunicarea tactilă nu se confruntă cu niciun fel de disensiune. Lâna e moale, iar pielea râde de plăcere. Zodiile le privesc cu o invidie prost mascată. Mercur în retrograd se rușinează. Mai fac doi pași în ritm de dans înspre fereastră. Îmi unduiesc șoldurile și rabatez geamul. Apoi arunc papucii de abia purtați și sar din nou în pat sub plapuma care ascunde forme neșterse încă de ordinea universală și cutuma cearșafurilor bine întinse. Începe să se lumineze de ziuă. Din când în când mă uit afară. Ceața lăptoasă de octombrie e spartă de croncănitul ciorilor. Undeva, într-o curte, două găini și un cocoș baritonal. Dacă vreodată voi auzi un cocoș contratenor, îl voi numi Jaroussky, chiar dacă nu voi ajunge să-l cunosc.

Încep să scriu, dar parcă mai mult zâmbesc decât să mă concentrez. Zăbovesc și trec în revistă tot ce s-a întâmplat săptămâna asta. Unele lucruri mi-au adus bucurie, altele m-au întristat până la lacrimi. Despre unii oameni am auzit că s-au însănătoșit. Despre alții că s-au îmbolnăvit. Sau că au murit. Din cauza războiului pentru care întotdeauna se găsesc bani. Unii oameni au continuat să se iubească, alții nu au mai găsit puterea să o facă. Unele lucruri s-au așezat, altele, seismic, s-au îmbufnat. Așa cum e normal în viață. Linearitatea e plictisitoare, redundantă, greoaie, lipsită de zvâc, iar oamenii sunt cum pot fi. Nici buni, nici răi. Și blânzi, și cruzi cu cei din jurul lor și cu ei înșiși. Depinde în care parte a sufletului te afli atunci când îi întâlnești. Toți suntem așa. Identici structural în individualitatea care ne diferențiază. Noroc cu echilibrul ăsta, că altfel am fi asemeni turnului din Pisa! Gravitațional, într-o parte. Mă opresc din scris. În copacul din fața casei se discută aprins. Dacă nu mi-ar fi străină limba păsărilor, aș spune că se caută soluții pentru pacea mondială și pentru eradicarea sărăciei. Mașinile încep să treacă pe stradă. De sus în jos și de jos în sus. De la stânga la dreapta, și de la dreapta la stânga. Asemeni scrisului pe care aș vrea ca toată lumea să îl învețe. Pentru a fi mai bogați și mai sătui.

Turuitul roților acoperă sunetul frunzelor de toamnă, singurul care ar trebui să fie firesc pentru această vreme. Ieri m-am întâlnit întâmplător cu Oleg, un prieten pe care îl văd destul de rar. Ca de obicei, ne-am așezat pe o bancă la soare. Eu i-am spus despre lucrurile care m-au întristat și care m-au bucurat de când ne-am văzut ultima dată. El m-a ascultat cu atenție. Apoi mi-a spus că muzica trebuie îmblânzită, pentru că altfel am cânta doar note. La început nu am fost de acord. Pentru că nu mă pricep și pentru că nu am înțeles. Mi s-a părut o blasfemie actul de îmblânzire în sine, o lipsă acută de libertate și creativitate, o înregimentare. De unde să știu eu de ordinea de care e nevoie pentru ca auzul meu să fie mângâiat și vindecat prin muzică?

Telefonul sună. Aș fi putut să îl închid sau măcar să îl pun pe modul silențios, dar cred că undeva în subsidiar așteptam să fiu sunată. Sunt Leti și Tudor. Plecăm la Oser. Piața de vechituri din Cluj. Impropriu spus de vechituri. Găsești de toate. Anul ăsta am ratat târgul de la Negreni. O brățară și o pereche de cercei. Negociate la sânge. Asta e rația pentru o zi de târg. Termin de scris propoziția. Pun punct fără să mai verific ce am scris. Mă îmbrac repede. Îmi iau blugii și o pereche de adidași, tricoul gri cu dungi și geaca Salomon. Ziua asta la Oser va șterge, chiar dacă, doar pe un sfert, absența nemotivată, provocată de prea marea mea comoditate, de la târgul, unde prima dată, acum mulți ani, am fost cu Alecu, Coco și Costin. Nu am nevoie de nimic pentru că am tot ce îmi trebuie, dar merg la Oser pentru spectacolul lumii. Pentru doi mici și o bere. Ceața se ridică în timp ce soarele începe să ne mângâie obrajii. Pe drum mă întâlnesc cu Ian care a venit cu bicicleta. Ne facem cu mâna. Eu vin, el pleacă, dar se întoarce pentru a ne îmbrățișa. Nu ne-am văzut de multe luni, dar nimic nu s-a schimbat din dărnicia brațelor și a sufletelor. Acum că ne-am îmbrățișat, putem să mergem fiecare în treaba lui. Mai bogați.

În Oser ne despărțim pentru a ne reîntâlni după ce vom fi luat fiecare tarabă la scotocit. Mă uit la fotografii de familie puse în rame aurite sau întinse pe jos lângă carnete de elev, la vederi decolorate care au fost scrise cu stiloul, la bijuterii de tot felul, la rulmenți, șuruburi, ciocane, scaune și seturi de masă, la comode, dvd-uri, casete audio și casete video, la ceasuri și la discuri, la sticle de parfum, la detergenți și ochelari de soare, la sfeșnice, la bluze cu paiete și haine cu gulere de blană, la adidași și bastoane din lemn cu mânere gravate din os sau aluminiu. Găsesc o sticlă de Tosca pe jumătate plină. O cumpăr pentru Leti. Eu am deja una, de la mama. Merg mai departe printre lucruri, amintiri și oameni. Văd o pereche de pantofi purtați cel mult o dată. Maro, cu bombeu, șireturi și talpă din piele, cu o ramă frumos lucrată, lată atât cât dă bine. Îi probez și îi cumpăr fără să mai stau pe gânduri. Așa ceva nu se ratează. Cum nu ratez nici oferta de două parfumuri Trussardi Jeans cu tot cu tester. Rar mai găsești așa ceva, și dacă se întâmplă să mai dai peste unul, în vreo parfumerie de nișă, prețul e de-a dreptul usturător. Eu iau testerul și un parfum sigilat, Leti pe celălalt. Tot sigilat. Tudor ne așteaptă la ieșire. Coada la mici e mult prea mare. Plecăm cu pofta dezamăgită de neîmplinirea culinară, dar o îmbunăm în drum spre casă cu o ciorbă de fasole cu ciolan afumat, la care adăugăm o salată de ceapă roșie. Ne potolim setea cu o Silva neagră pe care o împărțim. Întâi o sticlă, apoi a doua. Am fi putut să ne luăm fiecare câte una, dar nu am vrut. Pentru că tot ce e împărțit și împărtășit are gustul perfecțiunii. Așa ca ziua lui Lou Reed.