S-a întunecat de tot și
s-a făcut frig, nefiresc de frig pentru mijloc de octombrie. Mă grăbesc spre hotel și la mijlocul traseului de fiecare zi o văd din nou pe bătrânica de dimineață. Stă sub un platan rămuros și are în față un coș cu buchete de brândușe. Era în același loc și dimineață, nu pare să fi vândut mare lucru. Observă că o privesc
și-mi face semn să mă apropii. Aș cumpăra un buchet, dar nu știu ce să fac cu el. În camera de hotel am doar două păhăruțe pântecoase și puțin adânci.
Nu-s deloc potrivite ca vaze de flori. Bătrânica mă îmbie cu buchetele care de dimineață și până acum
s-au ofilit și
s-au zburlit. Mă întorc din drum și cumpăr unul. E legat de jur împrejur cu grijă, cu rămurele subțiri de tuia care miros discret a conifere. Când intru în supermarketul din care vreau să cumpăr o sticlă de apă plată buchețelul de brândușe mă încurcă, îl tot plimb
dintr-o mână în alta la casa de marcat, ca să scot portofelul și cardul și să plătesc. Mă îndrept spre ieșirea din magazin și văd că vine spre mine doamna de la firma de pază. Întinde mâna
și-mi mângâie ușurel florile. I le ofer. "Le vreți?
Luați-le! Eu locuiesc la hotel și nu prea am ce să fac cu ele." "Chiar mi le dăruiți mie? Vai, ce mult mă bucur! O să i le dau fetei mele. Știți, suferă de depresie severă și nu mai știu ce să mă fac cu ea." Doamna mă însoțește spre ușă
și-mi povestește despre fiica ei întoarsă din străinătate, care face tratament pentru depresie și care
nu-și mai găsește locul nicăieri.
Ar putea fi un scenariu de film sau o proză scurtă, dar
s-a întâmplat cu adevărat, exact așa cum am povestit. Pentru că de aproape o săptămână sunt la Sibiu la festivalul de film documentar Astra, văd peste tot doar povești. Am capul plin de gânduri și idei, am văzut toată ziua filme documentare iar când ajung în camera unde locuiesc nu pot să scriu sau să citesc, stau cu ochii în tavan și mă gândesc. Mă gândesc la filmele pe care
le-am văzut, la oamenii pe care
i-am întâlnit, la atmosfera acestui festival care, deși a ajuns la ediția a treizecea și a crescut mult, reușește
să-și păstreze aerul convivial în care te plutești confortabil, ca în familie, sau ca în mijlocul unor prieteni foarte apropiați.
Sigur e și meritul orașului care îl găzduiește, Sibiul pe care îl iubesc din copilărie și în care
într-o vreme plănuiam foarte serios să mă mut. Acum îmi spun că poate dacă aș locui în el zi de zi nu
l-aș mai găsi la fel de fermecător, aș începe să mârâi și să cârcotesc,
să-i văd și părțile rele pe care ca turist
n-apuci să le descoperi.
Nu scriu ca
să-l compar cu marele oraș de unde vin, pentru că
m-am plictisit deja să mă tot plâng și să mă lamentez. Scriu pentru
că-mi place modul în care Sibiul se transformă și totuși rămâne în multe feluri la fel. Își păstrează căldura și aerul pașnic, păstrează păpușile puse ca în vitrină în geamul casei de vizavi de sala Thalia. Păstrează pernuțele din catifea vișinie pe care enoriașii bisericii catolice din centru îngenunchează la slujbele de duminică. Își păstrează cafeneaua cu cești de porțelan subțire și cu terasa care se acoperă de frunze toamna, pe care mă simt ca
într-un cuib protejat de ziduri vechi și groase. Își păstrează locatarii din casele din centru, zgomotele casnice care răzbat pe geamurile deschise de la parter, așternuturile puse la aerisit și mirosul de mâncare pe care îl simți la orele prânzului. Porțile pe care sunt scrise numele locatarilor fără teamă de noua lege privind datele personale. Nume românești, nemțești și ungurești, care spun ele în sine o poveste. Librăria cu cărți în germană din Piața Mare și cafeneaua în care se ascultă un post de radio german.
Păstrează toate aceste lucruri care mă fac să simt că
m-am întors acasă și adaugă altele noi, care mi se par fermecătoare. Cum ar fi magazinul de suveniruri cu nume ghiduș, Lullula, pe care îl descopăr pe strada Mitropoliei,
într-o curte interioară. Două surori vesele și prietenoase mă primesc în atelier, mă lasă să mă învârt printre obiectele create și pictate de ele: calendare, căni, magneți, lumânări parfumate și alte mărunțișuri încântătoare. Povestim și râdem, cumpăr un calendar pe 2024 (Dumnezeule, cum a trecut anu' ăsta!) și un magnet cu o casă portocalie și o pisică șugubeață. O
să-l pun pe frigider lângă ceilalți pe care
i-am cumpărat din alte locuri prin care am umblat. Ca
să-mi amintească de o nouă toamnă în care am ajuns la Sibiu și în care aproape că am putut reconstitui pe viu un joc din copilărie: flori, fete, filme,
într-un amestec de bucurie, melancolie, tristețe și prietenie care foarte tare
m-a bucurat.
