Ce înseamnă pentru mine competiția /Presiunea activităților extra-curriculare / Ziua de dinaintea examenului

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Competiția = frica pe care o simt când trăiesc în viitor și aud vocile care îmi pronunță numele, părerile și comparațiile, nu cu mine de față, nu îmblânzite, păreri adevărate.

O situație în care am simțit competiția: sunt înainte de al doilea spectacol. În primul n-am jucat bine. Am simțit și eu, dar mi s-a și spus. Sunt în competiție cu ceilalți și cu mine. Vreau să mă întrec pe mine cel de acum o oră. Știu că pot mai bine, dar o să pot acum mai bine? O să mă concentrez? O să am curaj? Asta e important. Să am curaj să mă arunc. Să vorbesc tare, să nu-mi tremure picioarele. Acum îmi tremură. Lumea intră în sală și nu pot să țip. Fac prea mult zgomot când respir. Ne zicem "Baftă" între noi, dar nu simt că mă ajută. Mă doare burta, am mâinile umede, vreau să beau apă. Dacă după ce termin o să fiu nemulțumită? Probabil n-o să-mi spună nimeni direct "A fost prost", dar eu o să știu. Și faptul că vor să mă mintă mă doare și mai mult. Nu văd. Mi-e cald. E gălăgie. Cum fac să fie liniște?


Un moment de ratare: Iunie 2020, 15 ani, în ultimul an am avut doar reușite. Am intrat în Lazăr. Am intrat în trupă. Am intrat în Interact. Nu a existat ceva pe care să-l vreau și să nu-l obțin. "Candidez" sună pompos, vreau să coordonez departamentul de PR dintr-un ONG din care fac parte. Nu prea știu ce înseamnă, am intrat de puțin timp și oricum a fost pandemie. Dar m-am gândit: de ce nu? Există patru posturi de "directori". Eu și prietenii mei ne-am împărțit fiecare la câte unul. Dacă o să fim toți patru aleși, o să fie cel mai tare mandat. Prezentările la PR sunt ultimele. Pe rând, toți prietenii mei sunt aleși. E perfect. Totul merge bine. Înainte de prezentarea mea, îmi șoptește unul dintre ei: "Hai Flavia, doar tu mai ești". Prezint. E ok. Urmează întrebările. Nu sunt încuietoare, dar nu răspund prea elaborat. Mă bâlbâi puțin, dar prezentarea e importantă, nu? Ies din sală, nu pot să văd când votează. A fost bine, sigur a fost bine. Mai sunt doar eu. Nu ne cheamă odată înapoi în sală. Ce e așa greu? E clară alegerea. Sau nu e? Am cam ezitat la întrebări. N-am fost prea convingătoare. Dacă-mi amintesc bine, aveau niște expresii cam nemulțumite. Stop. O să fie bine. Se deschide ușa. Intru. Caut privirile prietenilor mei, ei știu dacă am fost aleasă sau nu. Mă evită. Reușesc să îl surprind pe unul. Nu-mi zâmbește. Nu dă din cap. Nu mă asigură că a fost bine. Aa! Vor să mă păcălească. Să nu-mi dau seama înainte. Frumos! "Directorul de PR pe mandatul următor este:..." Nu sunt eu. Zâmbesc, aplaud, o iau în brațe pe câștigătoare. Dar nu mai aud nimic. Am ochii goi. O să vină la mine să mă consoleze. Ei, fericiți, nu pot să se bucure de față cu mine. De parcă eu nu văd. De parcă pot să mă păcălească. Simt cum mă încălzesc. O să plâng de față cu toți oamenii ăștia care nu mă cunosc. Vreau să mă duc acasă, dar nu s-a terminat ședința. Stau într-un colț și simt toate privirile pline de milă. Sunt rușinată, frustrată, mi s-a lipit părul de față. Aș vrea să fiu invizibilă. Mă simt prost că nu pot să mă bucur, îi fac să se simtă prost că se bucură, mă simt prost că se bucură, mă simt prost că sunt așa afectată. Și nici nu-mi pasă de ce nu m-au ales.


Mereu am fost foarte nesigură pe nivelul meu de engleză, ironic, pentru că vreau să fac facultatea în engleză. Sora mea vorbește mai bine engleză, David vorbește mai bine engleză, profa mea vorbește mai bine engleză. Mâine am speech la engleză. Îl știu pe de rost. Știu să-l spun și de la coadă la cap. Știu când trebuie să vorbesc rar, să accentuez, știu când pot să mă uit în foaie și când trebuie să păstrez contactul vizual. E bun. Eu l-am scris și e bun. E despre ceva la care mă pricep. Îl știu pe de rost, eu l-am scris, e despre ceva la care mă pricep. De ce mă strânge stomacul? De care dintre profe mi-e frică? De cea de acum sau de ea de acum 8 ani, care mi-a spus în prima oră că nu ajunge să zic doar că nu-mi plac șerpii, trebuie să detaliez că șerpii sunt reptile periculoase care te pot răni. Mă plimb prin cameră și-l spun a 100-a oară, în șoaptă. Toată casa s-a săturat să-l audă. Mâine prezintă 3 oameni pe oră. Le dau mesaj să-i întreb dacă pot să prezint eu prima. Dacă ar trebui să stau în bancă, să ascult alt speech și să aștept să vină rândul meu, cred că aș leșina. Mai ales dacă ar fi un speech mai bun. Dacă după speech-ul meu o să fie un speech mai bun? David mi-a zis că nu are sens să-mi fie frică. Sunt în trupă de 8 ani și mi-e frică de 10 minute de vorbit în engleză? Mama mi-a călcat cămașa. Mi-a zis că nu are sens să-mi fie frică, eu sunt cea mai bună. Soră-mea mi-a verificat textul. Mi-a zis că nu are sens să-mi fie frică, e foarte bun. Deci am stabilit că sunt irațională și mi-e frică fără motiv. Nu mi-a dispărut frica, ce să vezi? Nimeni n-o înțelege. Eu o înțeleg. O las să stea cu mine. Mă pun în pat și vine lângă mine. Mă învelesc și o învelesc și pe ea. Ascult melodia pe care mi-a trimis-o prietena mea și ascultă și ea.