Cum mă vede... profesoara mea / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.

 
Eu sunt Ileana, Ileana Cosânzeana, un nume care mereu mi-a displăcut, și am 15 ani. Sunt o persoană foarte indecisă și câteodată mă simt pierdută pentru că habar nu am ce vreau să fac în viitor. Văd atât de multe posibilități și parcă aș vrea să le fac pe toate. Încerc să văd partea bună din orice, dar nu reușesc mereu.


Ileana e opusul surorii ei. E introvertită și rareori spune ce gândește. I-am spus că ar trebui să aibă mai mult curaj și să spună ce își dorește, altfel va avea probleme cu chakra gâtului. De altfel, e o fată inteligentă și sensibilă. Mă bucur că s-a apucat de teatru, o va ajuta să fie mai deschisă.


Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 12. Parcă îmi pusesem ceasul să sune la 9. Mă dau jos din pat și realizez că aveam în plan să fac atât de multe lucruri azi. Îmi făcusem un program fix aseară, așa cum îmi fac de fiecare dată când mă simt copleșită de câte lucruri am de făcut. Mă face să simt că am control asupra lor. Merg spre birou și iau caietul în care mi-am notat ce am de făcut: 9:00 - trezirea, 9:15-9:30 - mic dejun, 9:30-9:45 - transcris lecția la geografie, 9:45-10 - tema la chimie, 10-10:30 - rezumatul la La hanul lui Mânjoală pentru română, 10:30-11:30 - termină de citit Domnișoara Christina, 11:30-13 - învățat la geografie pentru test, 13-14 - învățat la matematică pentru test. De multe ori, mă stresează programele astea pe care le fac. Totul depinde de timp, de un minut în plus sau în minus. Câteodată, îmi doresc așa de mult să pot controla timpul, să îl dau înapoi sau înainte după plac, să fac secundele mai scurte sau mai lungi.

DA! Asta ar fi superputerea mea. Dacă aș avea superputerea asta, aș putea face orice. Doar gândiți-vă, aș face toate chestiile astea pe care le am în program, iar apoi aș putea să dau timpul înapoi la momentul în care am început să le fac, ar fi ca și cum mi-a luat doar câteva secunde să le termin pe toate. Iar după aceea, aș putea să fac orice aș vrea, aș avea toată ziua liberă. Aș avea timp să mă văd cu toți prietenii mei sau să mă uit la toate filmele pe care am vrut de mult timp să le văd. Aș putea să termin toate cărțile care zac prăfuite în bibliotecă, pe care le-am cumpărat, iar apoi nu am avut niciodată timp să le citesc.

Revin la realitate. Toate chestiile astea sunt în imaginația mea. Am pierdut timp prețios gândindu-mă la posibilitățile infinite pe care mi le-ar oferi controlul timpului. Pornesc spre birou, cu gândul de a termina cât mai repede lucrurile scrise în program. Scriu și tot scriu și tot scriu. Apoi, deodată, îmi amintesc că la ora 14:30 îi promisesem Mayei, prietena mea, că o să mă întâlnesc cu ea la gară, ca să mergem împreună la Ant-Man and the Wasp. Mă uit la ceas. Ora 12. Cum e posibil? La ora 12 m-am trezit și sigur am stat măcar două ore să scriu teme. Oare mi s-a îndeplinit dorința? Hai să testez. Îmi imaginez că deschid telefonul și pe ecran scrie 11:55. "Pe ecran scrie 11:55, pe ecran scrie 11:55", tot repet în minte. Deschid ochii, deschid telefonul și pe ecran scrie 11:55. Wow. Poate a fost o coincidență. Să mai încerc o dată. Îmi imaginez din nou cum iau telefonul în mână, îl ridic de pe masă, îl deschid, iar pe ecran scrie 11:51. Super-puterea mea intră în acțiune. Deschid ochii, deschid telefonul. Pe ecran scrie 11:51. Wow. Wow. Nici nu știu cu ce să încep, acum că pot să fac orice. Mai bine termin toate lucrurile de făcut din program și apoi pot da timpul înapoi ca să ajung la timp la gară, unde mă așteaptă Maya.

La ora 14 (care în realitate ar trebui să fie ora 17 sau 18), pornesc spre gară. Mă uit în jur, la mulțimea de oameni de pe stradă, și îmi dau seama că superputerea mea e unică și din nou mă gândesc la toate lucrurile pe care le pot face acum că o am. De exemplu, aș putea să fac timpul să treacă mai încet în momentele frumoase, cum ar fi acum, când voi merge la film cu una dintre prietenele mele cele mai bune, fiindcă mereu mi se pare că timpul trece prea repede atunci când mă simt bine. Sau invers, pot să fac timpul să treacă foarte repede în momentele plictisitoare sau neplăcute, cum ar fi ora de desen sau ora de română.

Dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța doar pentru că aș fi forțată să o fac. Cu alte cuvinte, nu aș vrea să renunț la ea pentru nimic în lume.

După o după-amiază superbă petrecută alături de una dintre cele mai bune prietene, ajung înapoi acasă. Mă simt fericită și mult mai relaxată decât de obicei. Nu mă mai simt presată de timp, aproape sufocată de el. Și parcă mă simt invincibilă. Am timp să fac orice. Am timp să fac tot ce îmi doresc.


De când mă știu, masa noastră de Paște, a familiei mele adică, are loc în fiecare an pe la 3 sau 4 dimineața, când se întorc părinții și fratele meu de la biserică. Mereu mi s-a părut specială această "tradiție", nu cred că vreo altă familie mănâncă masa de Paști în miez de noapte. Eu niciodată nu am stat până la finalul slujbei și nici sora mea. Bine, de când s-a dus la facultate în Anglia, nu a mai venit în țară de Paște. Vine de Crăciun, vara și în unele weekenduri în care își mai ia concediu, acum că s-a angajat, dar de Paște nu vine niciodată.

În orice caz, pregătirile pentru masa din acest an sunt gata. Am vopsit ouăle împreună cu mama și cu Petru, fratele meu, iar apoi le-am uns cu ulei, ca să strălucească. Am făcut până și cozonacul, de data asta eu și Petru, fiindcă bunica nu mai poate să stea atât de mult timp în picioare în bucătărie.

După slujba de afară, mă întorc acasă pe jos. Drumul ăsta îmi ia mult mai mult decât de obicei, fiindcă acum sunt într-o continuă luptă cu vântul, pentru ca Lumina din candelă să nu se stingă. La ușă, mă așteaptă Mica.
- Hristos a Înviat!
- Adevărat a Înviat!

Mica e ca un fel de a doua bunică. Ea obișnuia să lucreze în același loc cu bunica și au devenit prietene. Când s-a născut fratele meu, părinții au chemat-o pe Mica să locuiască cu noi, să mai aibă grijă de casă și de Petru și Maria, dar acum e parte din familie. Deși s-a mutat înapoi la casa ei din Ploiești acum vreo trei ani, vine mereu la noi de sărbători și în vacanțe.
- Te culci până se întorc ei?, mă întreabă.
- Cred că da. Tu?
- Și eu, imediat după ce scot friptura din cuptor, acum, în 10 minute, îmi zice, uitându-se la ceas.

Urc în camera bunicii, ea se uită la slujbă la televizor, pe Trinitas.
- Hristos a Înviat! Uite-l pe cel din Tronos, ce frumos cântă, îmi zice ea.
- Adevărat a Înviat! Mă duc să mă culc, să mă treziți și pe mine.
- Bine, Ilenuca! Somn ușor!

..........
- Scumpa, hai la masă!, mă trezește o voce din somn, vocea mamei mele. Sau nu te mai trezești?
- Ba da, ba da, acum vin.
Toată lumea e deja la masă. Mama, tata, Petru, bunica, Mica, Andreea și Luca. Andreea e o prietenă de-ale mamei din liceu, pe care mama a invitat-o anul ăsta la noi, de Paște, iar Luca e fiul ei de 9 ani. Masa e plină cu tot felul de bunătăți: în ambele capete ale mesei se află câte un castron cu ouă vopsite în toate culorile, în mijlocul mesei e friptura de miel la care Mica a lucrat toată ziua și de jur-împrejur tot felul de platouri cu mezeluri, preferatele bunicii.

Petru desface coaja verde a unui ou pe un șervețel, în timp ce vorbește cu Luca despre pasiunea lor comună, informatica. Luca vrea și el să mănânce un ou, dar nu mai are cu cine să ciocnească, fiindcă toți ceilalți deja au câte unul în farfurie.
- Ileana, nu ciocnești tu cu Luca? Să vedeți care dintre voi e mai puternic, glumește tata.
- Ok, spun eu și atunci îmi vine ideea genială de a face și eu o glumă. Merg încet spre unul dintre dulapurile din cameră și scot pe furiș de acolo un ou de lemn, roșu aprins, care s-ar camufla perfect printre ouăle vopsite de noi.
- Hristos a Înviat!, spun, în timp ce ciocnesc oul meu de cel al lui Luca, unul albastru deschis.
- Adevărat a Înviat!

Oul lui se crapă pe o parte, în timp ce al meu rămâne neatins. Luca inspectează cu atenție oul din mâinile mele, cu o privire confuză, de parcă încearcă să rezolve o problemă imposibilă la fizică. Eu râd.
- Hei! Ai trișat!
- Ce?
- Ai trișat!
- Cum adică?
- Păi, oul tău nu are nicio crăpătură! E... E din lemn! Hei! Nu ai voie!

Luca chiar pare foarte supărat. Eu nu voiam decât să fac o glumă, mă așteptam să-l amuze și pe el măcar un pic. Serios acum.
- Nu mai vorbesc cu tine!
- Hei, uite. Eu doar voiam să fac o glumă, ok? Nu te supăra așa. Scuze. Ce zici, hai să mai ciocnim o dată. De data asta cu ouă adevărate. Sau, uite, îți dau ție oul ăsta din lemn și după poți să-i bați pe toți cu el, ce zici? O să fie secretul nostru.

Am spus asta pentru că ceilalți încă nu observaseră mica noastră ceartă, fiind foarte absorbiți în conversațiile lor. Luca se uită la mine, încercând încă să pară supărat, dar îmi dau seama că îl încântă ideea asta. Petrece restul timpului ciocnind ouă cu toți ceilalți de la masă, iar ei chiar sunt amuzați de gluma lui. Într-un final, la ora 5 dimineața, mergem cu toții la culcare.