Cum mă vede... mama / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.

 
Am 18 ani. Vârstă pe care o avea ea. Sunt Ilinca. Am fost prietena ei. În 2018, viața mi s-a schimbat. Viața ei s-a sfârșit. De atunci, am învățat să ascult, să iubesc, să sprijin, să ofer, să fiu mereu acolo și să nu cer nimic în schimb. Așa trăiesc.


Ilinca e... greu de iubit. E încăpățânată, e capricioasă, impulsivă, isterică uneori. Cred că nu îmi ascultă sfaturile intenționat. Nu știu dacă o să-și găsească un bărbat. Dar e cea mai deșteaptă din familie, putea să facă mai mult. Păcat că nu dă la Medicină... Poate am noroc cu soră-sa.


Deschid ochii, mă uit la ceas. Ora 5:30 dimineața. Mă dau jos din pat. Realizez că nici măcar Scotch nu e încă treaz. Beau apă, fac sport, mă spăl pe dinți, fac duș, mănânc, ies cu Scotch. Veșnica rutina.

Pornesc către liceu, aerul e rece, iar ochii mei sunt încă obosiți. AM NEVOIE DE CAFEA. Îmi pun căștile pe cap. Răsună tare o melodie de la Gojira. Închid ochii și mă teleportez. Da, asta e superputerea mea. Poate că e ciudat să îi spun așa, dar, jur, faptul că pot să închid ochii și să fiu cine vreau eu, unde vreau eu, când vreau eu și cu cine vreau eu e de mare ajutor. Acum, spre exemplu, cum am nevoie de energie, mă simt ca un viking gata să pornească la luptă. Sunt pe o plaja largă, aud pescărușii, marea și simt miros de sare. Parcă mă văd din exterior, cu alge în păr, pictată pe față și cu o privire dârză.

Ajung la liceu. Îmi văd colegii. Pornesc către ei cu gândul de a-i saluta. Ridic mâna, dar privirea lor trece prin mine, ca și cum aș fi fost parte din aer. Intru în clasă. Banca e goală. Căcat. Iar nu vine B azi. Începe ora și vreau să răspund. Ridic mâna, apoi aud comentarii subtile "Iar vorbește asta" sau văd ochi dați peste cap. Deodată, mă simt străpunsă de o strângere de inimă. Adică nici aici nu mă place lumea, huh? În 5-8 erau mai pe față, ne băteam, aruncau cu căcat sau îmi mânjeau banca cu mâncare de căini și mă filmau. Aici nu e nevoie de asta. Simplul fapt că ȘTIU că nu sunt plăcută, chiar dacă nu o arată nimeni neapărat, doare mai rău decât un pumn în stomac. Gândurile mele o iau la goană: "Nimeni nu te place", "Ești imposibil de iubit", "O să rămâi singură toată viața".

STOP. Superputerea mea intră în acțiune. Închid puțin ochii. Mă uit în jur și îmi dau seama că sunt la țară, în curte, cu bunicul meu, Pepe. Fumăm fiecare o țigară și bem vișinată. Se aud păsărele și simt o adiere caldă de vânt pe față. Pe uliță, o căruță trece și lasă în urmă sa câinii care latră. Mă simt liniștită și cu adevărat iubită.

Da, am înviat o amintire. E incredibil cât de puternică e imaginația. Ca atunci când eram mică, se certau ai mei și venea Peter Pan să mă ducă în Țara-de-Nicăieri. Iubesc puterea asta. Dacă ar fi să renunț la ea, aș renunță pentru un singur lucru: să pot să îl aduc înapoi pe bunicul meu.

Restul zilei se scurge lin. Ajung acasă. Mă simt liniștită știind că, în seara asta, o să am o aventură prin Peru, căutând comoara Incașilor. Ori poate doar o să alerg cu Scotch al meu printr-o pădure. Cine știe? Sunt atotputernică.


Mult așteptata masă de Paști, când mă simt mai răstignită decât Iisus pe cruce. Măcar mâncarea e bună.

Apartamentul bunicilor mei, cu mirosul specific de ouă, salată de boeuf, piure, pască și de IQOS (unchiul meu fumează mult). Nu spun că nu mi-e drag de ei. Îmi iubesc familia, dar Paștele, Crăciunul și zilele de naștere, când ne adunam toți, sunt momentele disecției mele. Cumva, ajung mereu să fiu personajul principal, deși îmi place senzația asta doar pe scenă.

Intrăm în apartament, se remarcă din nou faptul că Ana, sora mea mai mica, m-a întrecut în înălțime. Cumva, după 3 ani, ăsta încă e un subiect de discuție. Ne îmbrățișam, ne salutăm cu "Hristos a înviat", "Adevărat a înviat" și demaram în forță:
- Nici nu te mai recunosc la față de când nu ai mai trecut pe la noi! Un telefon măcar dacă dădeai! Lui Bunu' îi e dor de tine! spune Buna, cu subtilitate.
- Da, scuze, am fost foarte prinsă cu repetițiile, teatrul, clasa a 12-a... răspund eu moale și spășit.
- A, da, teatrul... Scumpa mea, să știi că și eu, la vremea mea, am vrut să mă fac cântăreț, ia Bunu' cuvântul. Dar mi-am dat seama că adevărată cale e arhitectura. Și știi.. Și mătușă ta a dat la teatru, nu a intrat și acum e arhitect.
"SUBTIL, BUNU, FOARTE SUBTIL", gândesc și tac.

Intru în sufragerie, unde mă așteaptă unchiul Alexandru. Are el o plăcere să facă mișto de mine, altfel nu îmi explic cum mereu găsește ceva de comentat. Anul trecut era faptul că nu m-a văzut niciodată în fustă.
- Hristos a înviat! Văd că ți-ai pus fustă. Da. Nu prea știi să o porți, arăți ca o centuristă!

Râde cu poftă.
- Văd că ai început să chelești... abia îndrug.

Mă ignoră și continuă:
- Te-ai cam îngrășat, huh? Arați că un emoticon, atât ești de rotundă la față. Unei actrițe nu îi stă bine grasă.
- Da', lasă, tăticule, că nu știm încă dacă dă la teatru, îi răspunde Bunu'.
"Nu, serios?!", gândesc și tac. Ne așezam la masă și începem să mâncam. Mănânc și tac, ascult și tac. Bunu' mă întreabă dacă am citit Proust. Îi spun că nu, spune că nu e bine. Mănânc și tac. Îmi spune că nu i-a plăcut ultima mea grafică. Îmi mănânc lacrimile, mănânc ou, gândesc și tac. Îmi spune că a văzut ultimul meu spectacol. Nu i-a plăcut cum am jucat și nici subiectul. Nici mamei. Nici lui tata. Nici lui Alex, evident. Taci, Ilinca, TACI!
- Ana, tu nu ai zis nimic toată seara, se îndreaptă atenția către sora mea. Cum mai e cu școala?
- Îi merge cam prost, nu e ca Ilinca, ei nu îi place să învețe, răspunde mama în locul ei.
- POFTIM?!, răbufnesc. POFTIM?! Adică până acum ați comentat de mine că nu fac x, y, z, dar acum aveți o problema și cu ea?! Până aici! Nu, Ana, tu ești frumoasă, bună, deșteaptă. Nu ai de ce să te compari cu mine. Cu nimeni. Potoliți-vă! Nu există comparație. În niciun caz. Și, oricum, fiecare își trăiește viață lui, așa că nu vă mai dați cu părerea!, am lacrimi în ochi și îmi e rușine de slăbiciunea mea. Dar totul până la Ana.

E rândul lor să tacă. Restul mesei. La plecare, ne aruncam un "Hristos a înviat!", apoi tăcem. Ne vedem de ziua mamei. Măcar mai e ceva. Până atunci, o să facem liniște.