Ce înseamnă pentru mine competiția / Presiunea meditațiilor / Ziua de dinaintea examenului / Sinopsis scurtmetraj

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Când eram mică, simțeam presiunea competiției cu ceilalți. Orice lucru făceam trebuia să fie făcut "cel mai bine".
"Ce notă ai luat?"
"9,80."
"Și Maria cât a luat?"
"10."
"A, vezi, ea a muncit mai mult, e mai bună."

Competiția cu colegii, cu sora mea, cu toată lumea. Eu să fiu cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai talentată. Ca să pot să fiu iubită, ca să merit atenția mamei. Ca să aud "Bravo", chiar dacă era urmat de "acum să faci la fel și data viitoare".

Acum, mai resimt doar competiția cu mine însămi. E presiunea aia, strângerea aia de inimă, care îmi sufocă orgoliul și ego-ul atunci când stagnez sau când ceva nu iese mai bine decât a ieșit ieri. Când nu simt o evoluție. Sau când nu mi se pare mie că sunt suficient de bună. Am început să o țin sub control. Mi-am dat seama că, pentru mine, competiția înseamnă validare, senzația că sunt "destul de bună" ca să merit să am prieteni, "suficient de talentată" ca să merit să intru la UNATC, "suficient" ca să merit să fiu iubită, să însemn ceva pentru cineva.

Lucrez la asta. Când las competiția, lucrurile ies mai bine.

M-am simțit în competiție în tabăra de teatru. Nu știu exact dacă era competiție cu mine sau cu ceilalți, știu doar că simțeam că trebuie să fac pe plac, să fiu bună, să dovedesc că merit să fiu acolo și să aud "Bine, Ilinca".

Mă stresa cât de ușor mi se părea că se descurcă ceilalți și aveam senzația că mie nimic nu-mi iese. Cu atât mai mult cu cât abia luasem decizia de a da la Teatru și voiam validarea că am ce îmi trebuie pentru asta. Analizam atent fiecare cuvânt pe care îl scoteam pe gură, fiecare gest, simțeam fiecare mușchi al feței și mi se părea că e artificial. Am uitat ce înseamnă să te bucuri. Tot ce auzeam în cap era "ILINCA, NU E BINE."

Resimțeam feedback-urile din plin și le interpretam drept dovezi ale faptului că nu am talent. După prima zi, în care nu mi-a ieșit, am plâns două ore în cameră, apoi am repetat șase ore textul printre lacrimi. Mi-am zis "că muncesc ca să evoluez, că totul se rezolvă prin muncă". Dar nu eram atentă la text, pentru că mă bloca ideea competiției cu mine însămi. Mă gândeam că nu o să-mi iasă niciodată.

A doua zi a fost și mai rău. Tot cu munca de formă printre șiroaie de lacrimi am încercat să o rezolv. Jucam crispată, mi se punea un nod în gât, aveam o strângere de inimă, cuvintele îmi ieșeau sugrumate, îmi tremura corpul și parcă aveam un gol în piept, un "Nu ești suficient nici măcar aici".

Abia atunci când m-am desprins de competiție, de nevoia de a-mi dovedi că merit și de a încerca să fiu bună, abia atunci când mi-am propus să mă bucur de actul în sine, de joc, am reușit. Abia atunci m-am regăsit pe mine.


Meditațiile în sine, în clasa a 8-a, nu ar fi fost o problemă, dacă nu s-ar fi adăugat și alte activități. Aveam 2h30 la română și 2h30 la mate, într-o săptămână. Dar, pe lângă asta, aveam cercul de olimpici la OLAV - 3h pe săptămână, alte 6h la școala de arte, unde făceam pictură, mai aveam 2h la cercul de germană, 5h la engleză, sâmbăta și duminica aveam cercul de fizică, înainte de care aveam activități la cercetași. Se mai adăugau și concursuri. Alergam în fiecare zi undeva. Zici că nu era suficient faptul că începeam orele la 7:30, deci eram trează de la ora 6. Și ajungeam la 22:30 acasă, de obicei. Nu mă deranjau meditatorii, mă descurcam bine. Meditatoarea mea de mate era teroare, urla mereu la restul. De când m-am apucat, până la final, au tot venit și s-au lăsat 8 fete. Le striga "fătucă", le făcea proaste și le zicea că nu au șanse să ia mai mult de 5 în examen. Le vedeam cum cedează. Și, după cam a treia ședință, se lăsau. Dar eu m-am înțeles cu ea și îmi mergea bine. La română, profa mă lauda și zicea că sunt fata de 10. Că nu am de ce să fac meditații. Era bine și acolo. Și atunci ce m-a dărâmat?! Rutina. Volumul de muncă. Îmi plăceau toate și nu voiam să renunț la niciuna. Și, deși nu erau grele, mă oboseau RĂU. Adică eu din septembrie până în iunie nu am avut o singură zi liberă. Și săptămânile erau identice. Zi liberă? Poate de Crăciun, da... că de Paști, a fost horror. Mama și tata ziceau că nu muncesc destul la mate și la română. Și, anul ăla, în ziua de Paște, mama a venit să-mi spună că trebuie să fac la mate înainte de masa în familie. I-am spus că merit o zi liberă. Și atunci s-a aprins tata. Cum să îi vorbesc așa mamei? Și cum îmi permit eu să spun că merit ceva, când nu muncesc deloc?! Și că în viață trebuie să meriți zilele libere. I-am spus că e sărbătoare. A zis că matematica nu e muncă fizica. I-am spus că fac suficiente lucruri "productive" cu timpul meu. Mi-a spus că nu știu ce e aia să muncesc. I-am spus să calculeze orele de muncă pe care le am zilnic. M-a făcut nesimțită și mi-a zis să trec la matematică. Am refuzat. Mi-a tras o palmă. Am cedat. Adică, după ce că abia aveam timp să îmi fac un duș pe săptămână, că picam de somn la ore (scriam cu ochii închiși), că la 14 ani eram dependentă de cafea, nu aveam dreptul la o zi de PAȘTE?! Am simțit cum îmi ajung lacrimile în gât. Mi s-a strâns inima. Îmi ardeau obrajii și îmi țiuiau urechile. Îmi venea să vomit și îmi tremurau mușchii. Simțeam oboseala. Simțeam nervii. Simțeam dorința de a mă opri. Voiam o pauză. Sau poate nu munceam suficient?! E greu să intri la liceu? Trebuie să te chinui? Nu mă chinui suficient. Ar trebui să fac doar mate și română? Dacă da, atunci clar nu muncesc. Când știi că meriți o pauză?

Sunt clasa a 12-a. Am Bac. Același conflict. Aceleași dileme. Așa o să fie toată viața?


Emoții am atunci când nu mă simt pregătită. N-am avut înainte de examenul din clasa a opta. Stupid e că am avut acum, înainte de simulare. Da, m-a speriat simularea. Aia care nu are miză. Știu că a fost așa pentru că mă simțeam nepregătită, aveam senzația că vă trebui să mă confrunt cu faptul că nu știu, că va scrie negru pe alb că nu am muncit suficient și că nu sunt gata. Că am eșuat.

Cu o seară înainte de simularea la română, am scos materialele, toate informațiile pentru subiectul III și le-am înșirat pe masă. Mă uitam la ele și mă simțeam copleșită, mică. Nici nu știam de unde să le apuc. Am început să recapitulez, să le citesc, să am idee ce să scriu măcar la 4-5 opere. La 12, a venit mama să îmi impună "ora de culcare". I-am spus că mai am de repetat și că n-o să am cum să dorm din cauza asta, dar nu m-am înțeles cu ea. Mi-a spus că e o simulare, că îmi prinde bine și că știe că o să iau nota mică, doar că poate așa o să mă trezesc la realitate și o să învăț mai mult. Să învăț, adică să tocesc. De învățat și de făcut exerciții am tot făcut încă din septembrie. Dar nu am tocit subiectul 3. Nu mi-am învățat "textul". Ne-am certat puțin, eu pentru că simțeam că am depus efort, dar că tot nepregătită sunt, iar ea pentru că nu vede că am muncit și pentru că e imperativ să dormi înainte de orice examen.

Ei, bine atunci. Fie ca ea. Am stins lumina, am luat două pastile de melatonină. Mi-am zis: "Inspiră, expiră, e ok, dormi"...

ȘI NIMIC. Simțeam o agitație în corp, aș fi putut alerga vreo 10 maratoane, cred, atât eram de agitată. Îmi simțeam mușchii vibrând și îmi pulsa inima foarte rapid.

M-am enervat. "Ce, adică nici n-am învățat, dar nici măcar să dorm nu sunt în stare?! Chiar am ajuns de râsul lumii."

Rețeta pentru somn știută de toată planeta: "O oaie, două oi, trei oi, patru oi, cinci oi... mândre și cornute... ale lui Nechifor Lipan, personaj din opera Baltagul, roman realist, polițist, bildungsroman, mitic și mioritic..."

Deci cu oi nu merge... M-am gândit că, poate dacă schimb animalul o să adorm... Aiurea. Am fost neinspirată. Am ales porcii... "Un porc, doi porci, trei porci... ai lui Lică Sămădăul, personaj din Moara cu noroc, prima nuvelă psihologica în care se tratează tema patimii înavuțirii... AH TACI"

Am deschis ochii și m-am întors pe spate. M-am uitat la tavan. Eram nervoasă și respiram rapid și sacadat. "Mâine o să știu că sunt proastă. Super. Haide, Ilinca, împacă-te cu ideea."

M-am întors. M-am ridicat și m-am sprijinit de perete. Mă uitam în gol la întuneric. Parcă aveam furnici în corp.
"Mama avea dreptate. Sunt nepregătită. E simularea.. E ok... Dar nu am timp să învăț până la examen. O să iau notă mică în Bac. O să mă concentrez pe Bac. Nu o să am timp să repet textele. Nu intru nici la facultate. Ba da, ba da, intru, că e ok. Nu, că mama a zis că nu muncesc și nu intru. CĂCAT."

A fost o noapte lungă. Dimineața m-am trezit. Mă usturau ochii și vedeam în ceață. Îmi bubuia inima. Mi-am luat cafea ca să nu dorm. Nu că aș fi putut. Am ajuns la liceu și a venit Beea la mine. Am expirat. Ea mereu mă calmează și e liniștită.

Beea mi-a zis: "Cred că-mi vine să vomit."

Mi s-a făcut instant greață. "Și mie."

M-am mai foit puțin, apoi am închis ochii, inspirând adânc. M-am gândit că, dacă îmi imaginez că sunt într-un cadru natural, fără animale, o să fie totul bine. "O poieniță, în vârf de munte... Cu copaci înalți și fragezi, de unde poți să vezi crestele albe ale munților, iar susurul unui pârâu îți gâdilă urechile. Parcă simțeam o adiere caldă pe față și iarba cum îmi gâdilă degetele... Printre firele de iarbă, răsăreau niște mici flori de nu-mă-uita.. cu COROLE (e bine, Corola o știu) albastre... Stai. FLORI ALBASTRE. FLOARE ALBASTRA. Uitasem complet că dăm și Eminescu. Pe asta nici măcar n-am citit-o în treacăt. Panică. Să o citesc? Acum?

Sinopsis scurtmetraj

Antonia este o fată pasionată de teatru, inteligentă, orgolioasă, impulsivă și emotivă. Tatăl și mama ei sunt persoane care îi vor binele, dar aplică o educație mai severă.

Totul începe cu o ceartă între Antonia și tatăl ei. Inițial, cearta era despre faptul că Antonia vrea să dea la Facultatea de Teatru, mai apoi, despre abordările fiecăruia. Din pricina aroganței afișate în discuție de Antonia, tatăl ei o dă afară din casă, pentru a îi arăta ce înseamnă să nu ai un acoperiș deasupra capului pentru o noapte.

Afară, Antonia se gândește pe cine să sune, însă nu îi vine în cap niciun nume. Noaptea, mergând pe stradă, se întâlnește cu niște băieți și fete de cartier, care fluieră după ea și care ajung să se ia la bătaie. Un băiat este înjunghiat, Antonia fuge.

Acasă, părinții poartă o discuție. Tatăl se simte vinovat, mama încearcă să îl liniștească, apoi ajung amândoi la concluzia că e un cartier sigur și că Antonia i-ar suna, daca s-ar întâmplă ceva grav.

Mai târziu, în plină noapte, Antonia se odihnește pe o bancă. Apare un tânăr în hanorac și îi ordonă să îi dea 5 lei. Antonia îi spune că nu are portofelul la ea, dar tânărul nu o crede. Deși se sperie, Antonia rezolvă cu calm, oferindu-i o țigară. După ce tânărul pleacă, fata își face curaj și încearcă să sune pe cineva, dar linia e ocupată. Decide să se deplaseze către casa unui prieten și să sune la interfon. În drum spre acesta, pe o străduță lăturalnică, de după o mașină, apare un bărbat cu o seringă. Antonia face trei drepte consecutive și își dă seama că e urmărită. Scoate telefonul ca să sune pe cineva, dar nu mai are baterie. Bărbatul începe să se miște mai alert către ea. Scenă de urmărire. În punctul culminant, când aproape a ajuns-o din urma, apare o haită de căini. Aceștia latră și mârâie agresiv, apoi încep să îl alerge pe bărbat.

Filmul se încheie când, în sfârșit, se face dimineața, iar Antonia ajunge acasă. Este primită de mama și de tatăl ei. Cei doi încearcă să afle cum a fost și dacă fata și-a învățat lecția. Antonia nu spune nimic.