Cum mă vede... bunica mea / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.

 
Am făcut mult prea multe lucruri ca să le pot scrie pe toate. Am călătorit, am iubit, am zburat, am văzut zâne, dragoni, monștri, zei, dar, ce-i drept, nu prea am trăit. Pentru că lucrul la care mă descurc cel mai bine e să visez. Numai așa pot să uit că eu sunt doar Ioana, am 17 ani și cam asta e tot.


Când era mică era tare harnică, perfectă pentru Facultatea de Medicină. În gimnaziu, a fost olimpică la fizică sau la chimie, irelevant, așa că Medicină să fie. Acum iese prea mult, i-am spus băiatului meu să o țină mai bine în frâu, că nu merge așa la Medicină. Auzi la ea, cică e nehotărâtă. Mâine, poimâine e studentă la Medicină!


-... vântul începe să șuiere din ce în ce mai tare, norii se adună pe cer, apa odată calmă devine puțin mai agitată. Căpitanul se gândește la primul său vis, prima oară când l-a văzut pe cel ce mergea pe mare, momentul în care a început furtuna din propriile lui gânduri care se apropie acum de vasul său. Urlă, cu o frică de nemăsurat în voce, la echipajul lui, încercând în zadar să evite furia mării ce vine sigur către ei. Hai, gata, e timpul să te întorci.
- Nu, te rog mult, măcar termină să-mi spui povestea asta!
- Știi și tu cum se termină, dar văd că încă nu vrei să o lași să-și găsească sfârșitul. Acum trezește-te.

Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 6 și 3 minute. Îmi simt mâinile reci și parcă tremur puțin. Încerc să îmi ridic capul ca să văd dacă nu cumva am uitat iar să închid geamul înainte să adorm, dar îmi e atât de greu să mă ridic, îmi simt întregul corp cum mă trage înapoi. Se simte de parcă am dat ochi în ochi cu Medusa sau cu nu știu ce altă entitate mitică, iar fiecare mușchi, fiecare tendon, articulație, fibră mi-au stat împietrite o viață de om, iar acum, dezmorțite fiind, au uitat cum să funcționeze. Și nici c-ar vrea să-și amintească. Mă uit doar spre geamul de deasupra patului meu, în speranța că poate, în sfârșit, a apărut primul boboc pe vreuna dintre crengile pomilor din spatele blocului, să anunțe și el sfârșitul acestei ierni nenorocite, dar privirea mi-a fost întâmpinată de aceleași crengi negre și despuiate. A, și pe lângă pomii la fel de împietriți ca mine, văd și de ce m-am trezit tremurând. Știam eu că iar am uitat să închid geamul. Dacă mă gândesc mai bine, nici măcar nu îmi amintesc când am adormit. Mă uit la ceas. E ora 6 și 30 de minute. Trebuie să plec.

Mă dau jos din pat și realizez că sunt absolut lihnită. Nu cred că am mai mâncat de ieri după-amiază. Pe la 5 începusem să scriu și m-am cam pierdut printre pagini. Visam puțin cu ochii deschiși, așternându-mi visele pe foi. Visam la izvorul rece și limpede din spatele casei bunicilor, la munții colorați în lumina soarelui de toamnă, la stelele rătăcite prin negura cerului senin. Nu, nu, nu, nu, iar o fac, iar mă pierd și chiar nu e momentul. Ce-i drept am abilitatea asta, nu prea știu cum să o numesc. Aș putea spune că e ca un fel de superputere. DA! Asta e superputerea mea. Pot fi oricine, orice, oricând, oriunde, sau, cel puțin puteam. Trebuia doar să mă agăț de o imagine și să o las să înflorească, dar în ultimul timp florile s-au ofilit, iar pomii au putrezit. Cel mai bine era când visam tot felul de povești, dar acum toate au devenit coșmaruri. A rămas doar o furtună.

Mă îmbrac repede cu ce haine apuc și pornesc spre liceu cu gândul de a nu uita să duc scutirile la cabinet, azi e ultima zi în care pot să fac asta. Afară plouă, iar, odată cu picăturile de apă ce se preling pe mânecile mele, încep și gândurile mele să cutreiere, și zboară către povestea pe care încerc eu să o termin de scris acum. De fapt, e o poveste pe care încerc să o scriu de trei ani. Încercat e mult spus, povestea e aproape gata, doar că tot evit momentul în care îi scriu sfârșitul. Nu știu și nu înțeleg încă de ce, sau poate doar nu vreau, dar ideea e că m-am oprit în momentul unei furtuni care se dovedește a fi interminabilă. Îmi continui drumul monoton, la fel de interminabil ca povestea mea.

Apoi, deodată, văd un boboc cam amărât pe o creangă, dar așa firav cum e, e un boboc! Superputerea mea intră în acțiune, iar lumea din jur începe să se destrame ușor în jurul meu.

Închid ochii și mă prefac că simt razele soarelui cum îmi mângâie ușor obrajii, pe când ei îmi sunt biciuiți de ploaia rece. Înainte, când îmi închideam ochii vedeam verdele aprins al frunzelor jucăușe și lumina soarelui cum traversa delicat printre ramuri, dansa într-un fel, dansa cu vântul printre ciripitul păsărilor. Mai vedeam câte o frunză, două cum cad când erau zăpăcite de vrăbiuțele care se jucau de-a v-ați ascunselea după tufișuri și printre arborii pădurii. Și câte jocuri erau, câte cântece și câte dansuri. Închid ochii cu disperare, clipesc absolut fanatic, dar nu se schimbă nimic. Caut petalele albe ale primăverii, caut căldura, caut soarele, dar nu mai știu unde să mă uit. Clipesc, clipesc, clipesc și tot nimic. Ploaia nu se mai termină. Vântul bate din ce în ce mai tare, nici măcar trunchiurile odată puternice ale pomilor nu îi mai rezistă. Trunchiuri care îmi spuneau odată atâtea povești de când erau mici puieți și de când lumea nu cunoscuse încă furtuna, îmi povesteau despre marii împărați și despre eroii care au recuperat soarele și luna de la zmei, o data mi-au spus că până și ei au călătorit ani mulți până să își găsească pădurea, până au prins rădăcini. Aventurile lor îmi răsunau prin gânduri toată ziua pe atunci, însă acum strâng din dinți încercând să-mi amintesc măcar un cuvânt.

Mă uit în jur și îmi dau seama că am trecut de liceu. Restul zilei trece ca un vis din care te trezești fără să-ți amintești nimic mai mult decât vreo trei detalii amărâte. Toată lumea îmi spune că realitatea e singura poveste și că ar trebui să mă trezesc odată, dar ce drept au ei să decidă care parte a monedei e cea corectă? Faptul că moneda cade pe o parte care ajunge să ne dicteze perspectiva e cu totul și cu totul altă poveste. Fie că e una, fie că e cealaltă, niciodată n-au fost lucruri diferite. Te poți duce în stânga sau te poți duce în dreapta. Sensul e același. Iar eu m-am blocat pe cealaltă parte. Dacă ar fi să renunț la superputerea mea aș renunța chiar și pentru o amărâtă de monedă de 5 bani. Pentru că asta nu mai e o superputere. Îmi vreau poveștile înapoi.

Ajung înapoi acasă. Mă simt ca pomii din spatele blocului, secată de viață și sătulă de iarnă. Sătulă de cerul gri și de norii ce-mi împânzesc mintea. Parcă nici nu am puterea să-mi mai schimb hainele. Mă întind pe covor și las cântecul ploii să-mi alunece ușor printre gânduri, îngreunându-mi genele până când pleoapele mele se lasă răpuse.

- Pânzele corabiei fluturau necontrolabil. Uriașii din ceruri joacă, mai repede, mai tare: tună. Fiecare tunet încearcă să îl prindă din urmă pe următorul, o adevărată olimpiadă. Sau e urletul ascuțit al vijeliei? Sau poate este doar groaza ce își lasă urma în ființa fiecăruia. Întregul echipaj se pregătește cu o pricepere deosebită, unică, vraja speranței. Liniște. Marea a tăcut. Totul e gol. E sinistru: un ultim moment de reculegere, de rugăciune. Doar tu știi ce se întâmplă mai departe.


Azi, m-am trezit mai devreme decât trebuia. Când am deschis ochii, încă nu era lumină, dar știam că urma să răsară soarele în curând pentru că auzeam tramvaiul cum zguduie parcă toată strada din 15 în 15 minute. Ceea ce înseamnă că e trecut de ora 5. În general, m-aș fi culcat la loc, dar azi era mai liniște decât de obicei. Acum aștept să îmi sune alarma din moment în moment pentru că deja s-a luminat toata camera și covorul meu mult prea portocaliu a început să mă cam enerveze. Săracul covor nu mi-a făcut nimic, dar ceva tot trebuie să-mi înghită nervii și astăzi el e nefericita victimă.
- Ioana, trezește-te!!!! Și uite așa s-a dus și liniștea mea.
- Sunt trează.

Pe lângă strigătul mamei, începe să urle și alarma mea și parcă îmi vine să mă îngrop în pătură până când mă cuprinde cu totul și dispar. Azi chiar aș prefera să fiu o pătură. Să stau toată ziua și să privesc culorile cerului cum se schimbă, și să ascult păsările cum cântă și tramvaiul cum trece și vecinii cum vor -
- IOANA!!! Hai odată, mișcă-te!!!
- Imediat...

Mă mai cuibăresc puțin prin pat, în speranța că poate vreo formă de divinitate îmi ascultă dorința și mă binecuvântează cu darul de a deveni pătură. Obiectiv vorbind, dintre toate zilele posibile în care puteam să mă aștept la un astfel de miracol, asta e cea mai potrivită, pentru că azi e Paștele. Dacă eram eu în locul lui Iisus, când înviam, nu anunțam pe nimeni și stăteam să mai dorm puțin. Ce să zic, bine că nu sunt.
- Ioana, dacă îți mai zic încă o dată să te ridici -
- Vin acum!!! - urlu, puțin mai agresiv decât mă așteptam.

Ca orice familie sănătoasă de români, azi mergem la neamuri. Mergem să sărbătorim lumina Paștelui și să ne bucurăm că suntem împreună. Adică, în traducere, mergem să - de fapt nu, nu o să explic asta acum. Voi lăsa lucrurile să se explice de la sine. E mult mai palpitant așa, o să vedeți. Încep să mă pregătesc să plec, mai mult psihic decât fizic. Îmi răsună prin cap toate cele 4-5 întrebări care mi se adresează de către rude de fiecare dată când ne intersectăm în onoarea acestor evenimente de-a dreptul spirituale, pentru că știu și eu foarte bine că nu exist în afara acelor clasice replici. M-am plictisit să îmi reduc întreaga identitate la un ideal monocrom, pur și simplu m-am săturat să joc acest personaj în ochii lor pentru că -
- De cât timp nu am mai văzut-o, ce mare s-a făcut! (nu am mai crescut din a 7-a) Deja e domnișoară (aud acest "deja" de când am împlinit 12 ani). E bunica mea, mama tatălui meu. O femeie destul de intimidantă, care știe... ce știe? Totul. Cum se face, de ce se face, cine, când, ea le știe pe toate, și nimeni altcineva nu le știe ca ea. Îi vom spune Nina.

Nici nu îmi amintesc când și cum am ajuns la restaurant, pentru că da, reuniunile noastre au loc mereu la un restaurant specific, e complicat motivul pentru care se întâmplă asta. Pe scurt, bunicii din partea tatălui meu îl cunosc pe proprietar - e un loc numai bun de afișat pe Facebook, mai ales că mereu rezervăm o cameră întreagă, decorată cu tot felul de tablouri cam kitschoase, să vadă lumea în ce loc frumos sărbătorește familia noastră!
- Nu te-ai îndrăgostit și tu? - mă întreabă bunica din partea mamei, cu un ton care dorește a fi jucăuș, dar care e fals și cam strident. Ea e bunica "cool", ușor pierdută în aparențe, reputații și comentarii pe Facebook. Ei îi vom spune Mima.
- Nu, oricum e prea devreme pentru asta și nici n-am timp. Prioritățile mele sunt altele. (asta e o întrebare-capcană, dacă ziceam da era clar că am ajuns ultima depravată și că nu o să mai ajung nicăieri în viață pentru că stau cu gândul numai la...)
- Ce faci, dragă? (nici nu am apucat să scot vreun cuvânt) Cum mai merge cu școala?

Mă întâmpină bunicul meu. Tatăl mamei. Bunicul, care până acum câțiva ani chiar știa cum să îi fie aproape cuiva sau măcar încerca. De ceva timp, a renunțat și s-a blocat în aceleași imagini și idei prăfuite pe care încearcă și bunica mea cu atâta disperare să le țină întregi. Lui îi vom spune Mimu.
- Merge bine - răspund eu plictisită ca de fiecare data. (de fapt nu merge așa bine, dar ăsta e răspunsul corect).

Singurul care chiar mă salută e bunicul din partea tatălui meu. El chiar mă ia în brațe în loc să facă salutul clasic dintre rude sau prieteni de familie, cel cu pupicii pe obraji care, oricum, de abia se pot numi pupici. Mi se pare un gest de o superficialitate dezgustătoare, mai ales în familie. Lui îi vom spune Ninu.

Parcă totuși lipsește ceva.
- Și, te-ai hotărât ce faci mai departe? (ah, da, asta lipsea, chiar cireașa de pe tort, veșnica și nelipsita întrebare)

Nici nu mai știu cine a lansat această întrebare. Singura întrebare la care nu am niciun răspuns. Și știu că dacă spun adevărul, care e că încă nu știu, urmează să se dezlănțuie toată masa. M-am săturat să aud discursul cu "Da, Ioana, meseria de doctor e cea mai nobilă profesie.", "Până la urmă Dreptul și Medicina sunt singurele facultăți mai serioase." și tot felul de alte variații. Pentru că, la finalul zilei, există un singur răspuns corect. La finalul zilei, eu trebuie să fiu un răspuns corect, un amalgam de realizări, demn de postat pe Facebook. Încerc să evit subiectul, nu-l mai sufăr. Iau un ou roșu în speranța că pot să-i "vrăjesc" cu un "Hristos a înviat!". Sau... Știi ceva?
- Da, m-am hotărât.

Și tac puțin, las tensiunea să se adune.
- Dau la Teatru!

Pentru o secundă, e liniște. Și toată lumea știe că după liniște urmează o furtună.

Simțeam cum fiecare coardă vocală din încăpere era pregătită să explodeze. Dar, în loc de țipete, se aude soneria telefonului meu. Mă ridic, îmi tremură picioarele. Vreau să ies puțin din cameră ca să răspund la telefon, neștiind la ce urmează să mă întorc. Sunt obișnuită cu zgomotul caracteristic acestor mese de familie, știu foarte bine cum sunt zbierate tot felul de opinii, știu că nimeni nu știe să asculte. Dar acum, liniștea era mai zgomotoasă decât la orice altă masă și era prima oară când auzeam așa ceva. Îmi era frică, realizarea a ceea ce am făcut mă lovise abia acum. Ies din cameră și mă hotărăsc să mă duc afară. Vorbesc doar câteva minute la telefon, mă sunase o prietenă să mă întrebe ceva, dar trebuie să recunosc că nu sunt foarte atentă la ce spune. Mă trezesc că îmi spune că trebuie să plece pentru că o cheamă ai ei la masa. Se aud râsete pe fundalul apelului. Îi închid. Și mă îndrept înapoi spre masa mea de Paști. Ajung în fața ușii, care e parcă mult mai mare decât îmi aminteam și decid să rămân puțin acolo pentru că acum în sfârșit auzeam strigăte. Se auzea de parcă sunt blocată în trafic, în cea mai haotică intersecție de planetă, și tocmai făcuse cineva accident. Claxoane peste claxoane, țipete, motoare.
- V-am spus, Raluca, că dacă o dați la liceul ăsta o să ajungă în ultimul hal! Mai e și lângă parcul ăla, numai bine, stă și chiulește toată ziua, cine știe ce face acolo, se pupă cu băieți, bea alcool! - se aude Mimu.
- E din cauza trupei ăleia de teatru, să știți că e clar un anturaj deosebit de prost, i-au zăpăcit mințile, ce i-au făcut nepoatei noastre deștepte... 10 pe linie și olimpică la mate! Ce s-o fi ales de fetița noastră... - se aude Mima.
- A fost olimpică la fizică, nu la mate! Nici măcar nu vă cunoașteți propria nepoată, dar nu, voi vă permiteți să o faceți praf și pulbere acum că nu se ridică la așteptările voastre de-a dreptul cretine! - spune mama.
- Auzi la ea, dragă, așteptări cretine! Vrei să spui că fii-ta e vreo proastă care nu poate să facă Medicina? E o fată inteligentă!
- A, deci Medicina e singura profesie nobilă de pe toată planeta!
- Se vede că nu vă pasă de Ioana! Dacă nu vrea, are tot dreptul să nu dea la Medicină! Nouă ne-a zis că vrea la Drept! (nu am vrut niciodată la Drept)
- Numai Drept și Medicină aveți în cap! Sunt lucruri care contează mult mai mult pe lumea asta, ipocriților!
- Auzi, dragă, la ea! Ce femeie imatură!
- Să nu te aud că vorbești de imaturitate!
- Da' friptura aia mai vine odată?! Sau ați uitat să o mai comandați? Se vede că sunteți complet deconectați de la realitate!
- LINIȘTE! TOATE FACULTĂȚILE SUNT BUNE! NU -

Îmi țiuie urechile. Și simt cum stomacul meu s-a strâns într-o bilă de amărăciune. Înțelegeți? Țipete, convingeri. Adevăruri care mai de care mai adevărate decât ale celorlalți. Rămân în fața ușii. Mă așez pe jos. Sunt singură. La fel de singură cum eram și la masă, pentru că existența mea e doar o planșă goală. Perfectă pentru proiecțiile lor. O proiecție. Niciodată o persoană.

În mâna mea, zace uitat oul roșu. Am și uitat că azi e Paștele. Și de Paște se sărbătorește, alături de familie.
- Hristos a înviat.

Niciun răspuns.