Ce înseamnă pentru mine competiția / Presiunea meditațiilor / Ziua de dinaintea examenului

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.

 
Înseamnă să nu fiu pe locul I. Înseamnă să nu fiu cea mai bună, absolut detașat. Înseamnă ca oamenii din jurul meu să nu se gândească "Da, Ioana a fost extraordinară!", ci să fie oricare alt nume acolo. Cât despre mine, mereu voi fi în competiție cu ce am fost sau cu ce aș putea fi. Mereu voi fi în competiție. Nici măcar locul 1 nu e suficient de sus. Nimic nu e.


Ioana. 17 ani. Clasa a 11-a.
2 ore mate. 2 ore fizică. 2 ore și jumătate engleză.
Asta e tot. Sunt 6 ore jumătate. O săptămână are 168 de ore.
Lucrez cam o oră la engleză. Eventual, încă o oră la mate sau la fizică, în caz că am vreun test. Sunt 7 ore jumătate, eventual 8-9 pe săptămână. Pentru liceu, mai lucrez în funcție de ce teste am. Dar constant?
Mecanismul e cât se poate de simplu. Am test? Perfect, învăț. 3-4 ore învăț. Nu am test? Perfect, stau. Stau. Stau. Mai am câte o săptămână, două în care mă mai chinui puțin. Dar asta e cam tot.

Ioana. 13 ani. Clasa a 7-a.
2 ore fizică.
Dar asta nu e nici pe departe tot. Îmi trebuie 10. Îmi trebuie note mari ca să ajung la un liceu bun și atunci totul va fi bine. Îmi trebuie 10. Pentru că, altfel, nu sunt bine. Eu sunt 10. Dacă nu sunt asta, atunci ce rămâne? 7,8? Astea sunt note mediocre. Nu am voie să fiu mediocră. Nu mă las.
Bun. Îmi fac temele zilnic la mate. 3-4 ore. În weekend, câte 7. Lucrez, zilnic, minim un subiect de olimpiadă de fizică. 3-4 ore. Temele la română. 1 oră jumate - uneori, 2. Săptămânal, se adaugă eventualele teste: încă 2-3 ore de învățat. De fapt, nu, depinde de câte teste am și la ce materii sunt. Între o oră și 5. Asta înseamnă minim 7 ore de muncă pe zi și maxim - nu mai zic. Hai să zicem aproximativ 11 ore de muncă pe zi. 6 de școală. Dar a început să îmi fie greu să mă apuc. O oră - două se duc numai până reușesc să mă conving să mă ridic din pat. Rămân cam 5 ore de somn pe noapte. Dar nu sunt niciodată 5. Nu reușesc să adorm niciodată imediat cum mă așez în pat. Dacă reușesc, mă trezesc în timpul nopții, iar procesul se reia. Mă trezesc, lucrez, școală, lucrez, mă culc sau măcar încerc.
Dar e bine! Sunt bine! Am numai 10! Și multe premii! Și sunt bine, chiar sunt! Sunt 10! Sunt 10, 10, 10, 10!
... dar pentru ce?

Ioana, 17 ani
Am învățat 3 zile ca disperata la biologie. Nu am mai învățat atât din a 7-a, cred. Chiar sunt mândră de mine. M-am apucat din timp! Chiar nu am mai făcut asta de ceva vreme. Îmi era teamă că nici nu mai pot să fac asta. Chiar m-am așezat la birou și am învățat! Am lucrat așa cum o făceam înainte.
Am luat 5.

Ioana, 13 ani
Trag atât de mult de mine. Atât de mult. Sunt atât de obosită. Vreau o pauză. Vreau doar să fug de nebună într-o pădure, să găsesc o poiană și să mă culc pe iarba moale. Nici nu m-ar deranja dacă s-ar urca vreo furnică pe mine, mi-ar fi prea somn ca să o mai bag în seamă. Vreau să fug.
"8,60 și 9,10????"
"... da."
"Ioana, astea sunt note de tine?! Ce e cu astea???!??"
Atât am luat la simulările pentru Evaluarea Națională. Eram obosită. Simțeam cum mi se scurg ochii pe subiecte. Simțeam cum mă scurg eu de pe scaun. Aș fi vrut să mă topesc acolo, pe loc, și să devin una cu scaunul. Cred că scaunul are liniște. Scaunul poate să stea. Și tot scaun e și dacă nu stă nimeni pe el. Nu trebuie să demonstreze că e ce e. Vreau să fiu un scaun.
"Ioana, ce e cu tine??? Nu e normal să iei asemenea note!! Ți-ai bătut joc!! Nici măcar nu ai încercat să te concentrezi, așa să faci și la examene la anul!!"
Nici nu știe că acum câteva săptămâni am avut un atac de panică. Nici măcar nu era din cauza școlii. Nu înțeleg ce se mai întâmplă cu mine. Am crezut că mă sufoc. Nu am murit, dar nici vie nu mă simt.
10 după 10 în catalog. La geografie, am dat 6 teste în plus pentru 6 note de 10 ca să îmi repar media. Pentru că am luat un 6 acum ceva timp. Am încurcat Vestul cu Estul. Nu am vrut să le spun părinților mei până nu mi-am reparat media. Dacă le spuneam, devenea prea real. Deveneam 6. Nu 10.
Îmi pun căștile. Mă agăț de căștile astea ca de propriul copil. Deschid Spotify. De abia mai am timp să-mi ascult melodiile preferate. Apăs play. Și nu reușesc să ascult nimic.
Urăsc matematica. Urăsc fizica. Româna. Engleza. Chimia. Geografia. Istoria.
Nu îmi place nimic. Urăsc tot.

Ioana, 17 ani
Da, am luat 5 la biologie. Și 6 la mate, deși am lucrat toată noaptea.
Am luat 8 la un test la info pentru care nu am învățat aproape nimic. Am media 10 la franceză, deși nici nu știu cum să întreb cât e ceasul.
Nu sunt 5, nu sunt 6, nu sunt 8, nu sunt 10.
Nu am mai lucrat serios la ceva de câțiva ani. Îmi e greu. Îmi e greu să mă apuc. Îmi e frică să nu mă întorc în mlaștina aia de stare. Uneori mă gândesc că poate am dat cu șutul în 100 de oportunități. Mă gândesc că poate aș fi putut să fiu deja admisă la Oxford, știu eu? Nici acum nu dorm bine.
Da, ce-i drept, sunt leneșă. 10 ore pe săptămână pentru școală. Dar alte câteva ore sunt pentru teatru. Pe care îl iubesc. Alte câteva ore sunt pentru chitară. Altele pentru muzică. Pe care o iubesc. Câteva chiar și pentru fizică. Pe care nu o mai urăsc. Câteva ore, destul de multe, sunt pentru prietenii mei. Pe care ii iubesc.
Acum sunt mai bine.
Nu mai vreau să fiu un scaun. Nu mai vreau să fug de nebună în pădure. Cel puțin nu tot timpul.


1, 2, 3, 4.
Liniște.

Cai verzi pe pereți. Cai verzi pe pereți. Cai verzi pe pereți. Dacă mai aud o dată versurile astea în cap, cred că o să mă rog vreunei entități să mă cruțe și să-mi atrofieze emisferele cerebrale. Încep să cred ca s-a mutat Smiley la mine în cap de vreo două ore, a băut prea multe pahare de vin și acum cântă refrenul de la Cai verzi pe pereți pentru că e singurul lucru pe care și-l mai amintește. Nu. Gata. Liniște. Mă concentrez. Respir. Inspir - 1,2,3,4. Țin aerul - 1,2,3,4. Expir - 1,2,3,4. Inspir. Țin aerul. Expir. 1,2,3,4,1,2,3,4,1,2,3 - doamne, simt că nu pot să respir, nu pot să ajung la 4. Trebuie să ajung la 4, așa e exercițiul. Inspir 1,2,3 - mă întorc pe cealaltă parte. Nu mai vreau să fiu aici. Nu vreau ca mâine să fie mâine. Nu mai vreau să mă aflu în hotelul ăsta colorat numai în nuanțe bolnăvicioase, cu toți oamenii ăștia pe care nu îi cunosc și pe care nici nu vreau să îi cunosc. Nu mai vreau să nu pot respira, nu mai vreau să-mi simt bătăile inimii ca niște tunete prin tot corpul. Stop. 1,2,3 - nu mai vreau să stau în colțul acestei camere mult prea goale, cu pereți mult prea bej, în patul ăsta rece și tare, căruia îi simt arcurile cum mă împing ușor și nu-mi lasă mușchii să se relaxeze. Parcă nu mai știu nici măcar o formulă și fizica a devenit doar o ciorbă prost făcută de litere din alfabetul grecesc, o, și peste toate acestea, nu mai vreau să îmi cânte Cai verzi - nu. Gata. Mă liniștesc. Inspir. 1, 2, 3, 4. Țin aerul. 1, 2, 3, 4. Expir. 1, 2, 3, 4. Inspir. Deschid ochii. Caut frenetic telefonul pe care țin minte că l-am lăsat pe jos, lângă scuza asta de pat. Simt mocheta aspră cum îmi zgârie buricele degetelor, până dau de ceva rece, neted. Deschid telefonul. Parcă îmi simt retina cum zbiară puțin când mă lovește lumina orbitor de albă a telefonului. 2:21. Să-mi bag picioarele. E târziu. A, bravo, Ioana! Te-ai prins că e târziu! Ești deșteaptă rău! Așa observații să tot faci! Mai ales mâine! Poate îți pun ăia un cub în față și tu scrii da, domnilor, e sferă! La 6 trebuie să mă trezesc, la 7 fără 15 trebuie să fiu jos să iau presupusul mic dejun (felii uscate de pâine, câteva felii obosite de cașcaval și, dacă am noroc, poate ne dau ceai, doamne, aș omorî pentru un ceai cald acum, un ceai la mine în bucătărie, acasă, nu la Târgoviște, nu dimineața înainte de eu știu ce probă nenorocită, practică, teoretică, cai verzi pereți - NU. STOP. Ok, la 7 jumătate trebuie să ajungem la universitatea aia și la 8 începe proba practică a Olimpiadei Naționale de Fizică. Trebuie să mă descurc. Trebuie să rezolv aproape tot. Trebuie. La engleză n-am reușit să iau nici măcar o diplomă. Absolut jalnic. Dinu Ioana Alexandra, elevă în clasa a 7-a, 10 pe linie, calificată la două etape naționale în același an. Nu îmi permit să mă întorc de la amândouă cu niște rezultate jalnice. Nu vreau să mai aud "Lasă, Ioana, că oricum e bine că te-ai calificat!" Nu. Și să nu mai zic de dobitocul ăla. Ce caută el aici? Ce caută el la naționala asta? Nu poate pur și simplu să nu mai existe vreodată în preajma mea? După tot ce a făcut, după tot ce a zis, după tot ce mi-a zis, după toate înjurăturile pământului și toate - după ce - nu vreau să îl mai văd vreodată, nu-l sufăr. Îl urăsc, îl urăsc, îl urăsc. O să iau mai mult decât el. O să vadă că nu m-a afectat cu absolut nimic. Oricum, chiar nu-mi pasă. A fost ce a fost. Nu mă mai gândesc la asta. Două naționale, da? Am reușit să fac asta! Eu! Pot să ajung și la 4 atunci. 1,2,3 -

Diplome peste diplome, peste olimpiade, peste olimpiade, peste 10, peste 10. Am obosit. Vreau o pauză. Vreau o gură de aer. Aș vrea să ne naștem toți proști. Și să rămânem așa. Și să fie ok. Să fim ca niște hamsteri, complet lipsiți de un creier performant. Mă concentrez. Inspir. 1,2,3,4. Țin aerul. Nu am cum să mă așez, parcă nu vor ochii mei să se închidă cum trebuie, măcar de aș fi cu cineva. Nu pot să respir bine, îmi tremură mâinile, mă dor picioarele și nici nu știu cum, simt un gol imens în stomac, și nici nu mai știu dacă e foamea sau dacă e doar singurătatea. Singurătate. Ce cuvânt frumos și, totuși, ce mesaj urât transmite. Un cuvânt care și-a câștigat titlul de "adunătura mea preferată de litere", deși urăsc asta. De câteva luni sunt singură. Eu, biroul, lampa care de abia mai funcționează, creionul și subiectele. Eu și culegerile. Îmi e dor să alerg. Îmi e dor să ascult melodiile mele preferate ore în șir. Îmi e dor să visez. Sunt atât de obosită. Atât, atât, atât de obosită. Nu. Gata. Trebuie să fiu odihnită mâine, ce dracu fac, e miezul nopții, trebuie să adorm, trebuie să mă liniștesc în momentul ăsta, trebuie să respir, da, trebuie să respir, trebuie să număr, o să număr 1,2,3,4,1,2,3,4,1,2,3,4,1,2,2,4,3,2,1,2,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4,4.

Urăsc exercițiul ăsta.