Cum mă vede... mama / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.

 
E inteligent, dar nu folosește asta la maxim. Citește mult, dar nu destul pentru vârsta lui. Are rezultate la școală, dar nu învață. Iubește teatrul, dar nu o arată. A crescut prea repede... dar încă nu s-a maturizat. De-abia aștept să se responsabilizeze, dar nu vreau să crească. Oricum, e cel mai mare succes al meu... dar și o dezamăgire.


Și, cumva, ajunsesem să stau față-n față cu Leo Messi, explicându-i de ce nu mă simt suficient de pregătit pentru simulări. Sună ceasul, deschid ochii, mă uit la telefon. E ora 6:45. Da, mereu visez așa ciudat. Cred că e și pentru că mă culc foarte târziu. Încep orele la 7:30, deci am ceva timp să mă îmbrac și să stau puțin pe telefon. Mă dau jos din pat și realizez că uitasem ghiozdanul în mașină, așa că mă gândesc că îl iau direct la plecare. Ajung la școală și îmi văd prietenii stând în față, încă n-au început orele. Păreau plictisiți, fără chef, lucru destul de obișnuit. Mă îndrept spre ei cu gândul de a înviora puțin atmosfera. Spunem câteva glume, râdem puțin și intrăm la ore. Măcar am mai animat bula asta oribilă în care trăim. De fapt, cred că asta e superputerea mea, daca ar fi să am una. Știi ce? Chiar e! Da! Asta e superputerea mea. Fac oamenii să se simtă bine, să zâmbească. Și, uneori, asta e suficient pentru mine. Chiar mă bucur că am abilitatea asta. Cred că e și un fel de validare pe care o primesc odată cu reacția lor. Și clar am nevoie de asta... poate așa cum au ei nevoie de un zâmbet. Mă duc și fac prima oră - istorie, destul de interesant, dar prea de dimineața pentru mine. Ies în pauză și pornesc spre cafeneaua de lângă liceu, cu gândul de a-mi lua o gogoașă. Nu sunt foarte mândru de asta, dar mi-era foame. Intru în cafenea, dau să comand și, apoi, deodată, îmi dau seama că fata care îmi ia comanda e fosta mea colegă de gimnaziu. Nu vă zic cum o cheamă pentru că nici până în ziua de azi nu sunt foarte sigur. Am salutat-o, ne-am îmbrățișat și ajungem să stăm de vorbă cât îmi făcea cafeaua. Cafeneaua era goală, deci n-o rețineam din muncă. Din vorbă în vorbă, aflu că părinții ei au divorțat - tatăl abuziv, mama fără ajutor, copilul prins între munți. Simțeam că vorbește destul de emoționată. Probabil și pentru că evenimentele erau recente. Totuși, era puțin ciudat că mi se destăinuie, deși nu mai vorbisem de vreo 3-4 ani, iar eu nu reușeam să-mi amintesc cum o cheamă. Am aflat că muncea pentru a putea plăti chiria apartamentului în care locuia cu mama ei. Brusc, ochii i se umplu de lacrimi. Plânge. Se uită în ochii mei și îi curg șiroaie de lacrimi pe față. Rămân prost. De ce? De ce plângea când vorbea cu mine? Nu știam ce să fac, mă gândeam să aștept că o să-i treacă. Atunci superputerea mea intră în acțiune. Nu sunt conștient ce i-am zis, pentru că așa se întâmplă de obicei atunci când acționează. Tot ce știu e că la finalul discuției ea zâmbește, mă ia în brațe, iar eu mă simt golit de orice emoție. Mă uit în jur și-mi dau seama că se umpluse localul. Mă ridic buimac, o salut, verific pentru ultima oară dacă e bine și plec. Mă simt oribil. Simt că n-am niciun fel de emoție, că în interiorul meu e un gol sinistru. Daca ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța doar pentru propria mea fericire. Nu zic, e super mișto că am puterea asta asupra altora și sunt recunoscător, dar... uneori aș vrea să o folosească cineva pe mine...

Termin orele, ajung înapoi acasă și mă simt în continuare ca o stană de piatra. Sunt stresat de teme, golit de emoții și puțin înfometat. Presupun că a fost o zi ok. Mă bag în pat, nu reușesc să adorm. Mă gândesc la întâmplarea asta ciudată de azi. Ce ciudați sunt oamenii, uneori parcă uit asta.


Nu știu dacă există un lucru care să-mi dea mai multă anxietate decât Paștele. Și nu că aș fi vreun ateu sau ceva. Chiar cred în Dumnezeu... în special când am nevoie. Sunt doar foarte terifiat de masa de Paște. Nu mă înțelegeți greșit, de obicei iau masa cu ai mei și asta mă bucură, dar de Paște parcă se chinuie atât de mult să iasă totul perfect că lasă și cel mai mic detaliu să strice asta. În fine, anul ăsta n-am așteptări, sper doar să se termine cât mai repede. Cobor, intru în bucătărie și îmi dau seama că întrerup o discuție aprinsă, probabil ceva legat de spital, că acolo lucrează amândoi. Dintr-odată, s-au oprit și mama și tata, ca și cum i-a dat cineva pe mute. E așa amuzant cum părinții au impresia că noi, copiii, nu ne prindem că ei se ceartă dacă tac brusc din gura. Pf, și ne mai vorbesc nouă de maturizare.
- Ce faci, Ionuț? La ora asta se vine? - îmi luminează mama dimineața.
- Lasă-l că am vorbit cu el, daca mai întârzie o dată la școală, nu mai pupă nicio mașină.

Da, vă rog, continuați cearta pe mine. Așa sigur nu mă prind.
- Paște fericit și vouă...

Vedeți, despre asta vorbesc. Nici măcar nu s-a întâmplat ceva, dar deja s-a creat o stare de tensiune oribilă. Ne așezăm la masă și mama pune mâncarea în farfurii într-o liniște pe care aș întrerupe-o cu orice preț.

Pe masa - ouă umplute, drob, salată boeuf, sarmale... E amuzant că atunci când eram mic mi se păreau grețoase toate astea și acum nu știu cu care să încep. Ciocnesc un ou cu tata.
- Hristos a înviat!
- Adevărat a înviat! - spun eu și observ cum mi se sparge oul.

Brusc, totul a fost ca înainte, ca atunci când eram mic. Pentru o secundă, m-am simțit fericit, iubit în familie. În clipa aia, mi-am amintit ce copil iubit am fost... și încă sunt. Și le mulțumesc alor mei pentru asta, sper doar să nu încep să mă pierd în detalii, cum o fac ei. Încep să decojesc oul și o aud pe mama:
- Mersi că m-aștepți, Ionuț.

Mda, iată-ne înapoi în prezent...
- Să știi că nici tu nu ajuți la atmosferă... îi spune tata, punându-și niște ouă umplute în farfurie.
- Da, Bogdan, așa sunt eu, stric atmosfera...
- Nu asta am spus...
- Păi ba da, nu asta ai spus mai devreme?

Și au început iar... nu prea îmi mai dau seama ce zic, am talentul să ignor oamenii dacă vreau și asta chiar îmi place la mine. Nici măcar nu-mi dau seama dacă eu am pornit conflictul sau avea să se întâmple oricum. Mă joc cu un pic de salată boeuf în farfurie, imaginându-mi că sunt un personaj principal dintr-un film. Și asta fac destul de des...
- Ionuț, tu ce meditații mai ai săptămâna asta? Când sunt simulările? - mă întreabă tata din senin, ca și cum nu ar fi țipat la mama acum două secunde.
- Ți-am mai zis...
- Am uitat.
- La română marți, la engleză joi. Simulările sunt săptămâna viitoare, luni, marți și miercuri...
- Și când ai de gând să te apuci de învățat? - întreabă mama, lăsând tacâmurile din mână.

Cred că fusese ultima picătură pentru tata. Bate cu pumnul în masă și spune pe un ton care mă face să simt un fior care mă lipește de tavan:
- Ai terminat? AI TERMINAT? Pot să mănânc și eu liniștit?

Lucrul care mă golea complet e că el avea impresia că îmi ia apărarea... N-am mai putut rezista. Acum vreo 2-3 ani aș fi țipat și eu la ei, dar de când m-au trimis la psiholog sunt doar nepăsător... M-am ridicat, am zis politicos "Sărut-mâna pentru masă" și m-am dus în cameră. Închizând ușa, aud în spatele meu cum repornește cearta ca un generator băgat în priză, în secunda în care am părăsit bucătăria.

Stau în cameră pe telefon și nu am absolut nimic în cap. Știu doar că a mai trecut o ocazie să petrec timp cu ai mei. Și rămân din ce în ce mai puține... Cred că, până la urmă... Paștele nu e doar despre lumină.