Ce înseamnă pentru mine competiția / Scenariu scurtmetraj (fragment)

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.

 
Competiția e lucrul de care mi-e cel mai frică, dar pe care îl aștept cu cel mai mare entuziasm. Competiția e lucrul care mă ridică până la cer, dar care mă coboară până în infern. Și nici măcar nu mă gândesc la mine. Doar nu vreau să îi dezamăgesc pe cei din jur. Mă consumă rău competiția.

7:15, mă trezește mama cu un bol cu cereale cu lapte. Mă trezesc, n-am dormit prea bine. Încerc să mă ridic în fund, dar încep să tremur. Mi-e frică. Mi-a fost toată săptămână. Mi-a fost de când am aflat că trebuie să ajung în semi-finale la naționale ca să merg la campionatele mondiale. Am greșit, știu și eu. M-am gândit permanent la asta, în loc să mă concentrez pe antrenamente. Știu, e stupid, dar am 14 ani, nu prea știu cum funcționează controlul emoțiilor. Iau două linguri din lapte și îi zic mamei: "Mi-e frică". Normal, începe să-mi spună cum totul o să fie bine, că nu contează rezultatul, că ei mă iubesc oricum... nu suport cuvântul asta. Nu merge oricum. Dacă mergea oricum, nu mă mai consideram special, așa cum o fac. Mă ridic, mă îmbrac, țin cont de superstițiile mele de dimineață. Am ditamai golul în stomac. Și nu ca de obicei, la concursuri, la teste la școală sau înainte să urc pe scena. Nu. Ăsta poate fi cel mai important moment din ăștia 14 ani. Încerc din răsputeri să îmi controlez emoțiile, dar, să fim serioși, cine poate să facă asta? Ne urcăm toți 3 în mașină, pornim spre sală. Faptul că vin amândoi să mă vadă întărește și mai mult contradicția. Părinții mei o să mă vadă în cel mai fericit moment al meu sau în cea mai tristă zi de până acum. De ce pun eu atâta presiune pe mine?! Sunt un copil de 14 ani, cu toată viața înainte. Mda, dar ce rost o să mai aibă să o iau de la capăt, după cât am muncit pentru asta. Și nici măcar nu o fac pentru mine. Dar mă gândesc cât de multă bucurie o să fie în jurul meu după ce fac asta, dacă fac asta. O să fiu cel mai tânăr participant român la mondialele de sub 17 ani. Sau... n-o să fiu. Ajungem la sala de scrimă. Deja nu mai sunt speriat, sunt doar curios.


1. INT. SPITAL. NOAPTE

O targă este dusă pe holul spitalului, multe țipete, multă agitație. O asistentă (56), puțin îmbătrânită, îmbrăcată în verde, triază pacienții.
Dintr-o încăpere alăturată, se aude țipând o rezidentă (28).


Intră doamna doctor Lucia Adam (42), tunsă scurt, micuță și slăbuță, cu telefonul în buzunarul de la piept, lângă ecuson.


2. EXT. CURTEA SPITALULUI VĂZUTĂ DE PE GEAM. NOAPTE

Se uită amândouă pe geam și văd în curtea spitalului 4 ambulanțe cu luminile aprinse, din care sunt scoși pacienți.

3. INT. ACEEASI CAMERA. NOAPTE


Lucia deschide televizorul din încăpere și dă pe un canal de știri. La tv este o jurnalistă care transmite în direct de la fața locului și pe burtieră apare scris mare: TRAGEDIE ÎN CENTRUL VECHI, 46 de morți și 60 de răniți.


Pe hol e haos. Țipete după mama, după durere, alții nu mai sunt conștienți, pentru alții e deja prea târziu...
Lucia Adam se retrage într-o cameră. Ia telefonul și sună speriată, făcându-și o rugăciune.