Cum mă vede... mama mea / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.

 
Eu sunt Iris. Mereu mi-a plăcut numele meu, pentru că mă caracterizează într-un fel în care niciun alt nume nu ar putea să o facă. Sunt o optimistă incurabilă, cred foarte mult în oameni și uneori uit de mine, iar asta poate să fie bine, dar mai ales rău, pentru că vârsta de 16 ani ar trebui să fie vârsta în care mă descopăr pe mine cea adevărată.


Mă uit la Iris și, uneori, mă văd pe mine. Semănăm foarte mult atât la personalitate, cât și la trăsături. De multe ori, asta cauzează diverse certuri pe care niciuna dintre noi nu știe cum să le gestioneze. Eu nu cedez pentru că sunt mama ei și cred că știu mai bine, ea nu cedează pentru că își dorește să-și susțină punctul de vedere, cu orice preț. Îmi doresc doar s-o protejez, să o ajut să nu repete aceleași greșeli pe care le-am făcut și eu, la vârsta ei. Muncește extrem de mult și o admir enorm pentru faptul că reușește sa facă orice, atunci când își pune în plan. Poate că uneori vin încărcată de la serviciu și uit să îi mai spun, dar o iubesc.


Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 09:00. Mă dau jos din pat și realizez că dacă nu mă grăbesc, voi întârzia la repetițiile trupei de teatru, așa că încep sa mă panichez. Totuși, încerc sa văd partea plina a paharului și mă gândesc că totul va fi bine și că o să ajung la timp, într-un final.

Da! Asta e superputerea mea. Pornesc spre liceu cu gândul că o să am o zi reușită. Apoi, deodată, mă apucă tot felul de gânduri negative și stări de anxietate când deschid telefonul și văd că am la prima oră ascultare la istorie și, apoi, test la mate. Superputerea mea intră în acțiune. Mă uit în jur și îmi dau seama că nu pot controla chiar orice situație și că, până la urmă, o să mai citesc puțin la aceste materii după repetițiile de teatru. Încerc să trag aer în piept și să fiu mult mai conștientă de cum se simte corpul meu și asta mă ajută să mă calmez.

Dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța doar pentru că aș fi acaparată de mai multe evenimente neplăcute sau de diverse persoane negativiste. Ajung înapoi acasă. Mă simt împăcată cu mine și mă gândesc că am dat tot ce am putut din mine.


E destul de cald afară. Simt razele soarelui cum îmi mângâie fața. Nările îmi sunt impregnate de un miros proaspăt, plăcut, de flori de cireș, combinat cu mirosul asfaltului ud, din care ies aburi după ce au dat câțiva picuri de ploaie cu o seară înainte, și cu cel al rufelor de abia spălate, agățate pe sârmă și lăsate la uscat, pe balcon. Este mirosul copilăriei. Craiova a avut mereu acest miros. Nu știu cum să explic, dar acest oraș reușește să trezească în mine sentimente de siguranță, bucurie și, totodată, nostalgie, deoarece aici mi-am petrecut o bună parte din copilărie, mai exact 8 ani. Iubesc foarte mult acest oraș pentru că este mereu vibrant și vesel, iar atunci când lucrurile merg prost, știu că mă pot întoarce aici, la Craiova, la copilul din mine.

Vântul adie ușor și îmi strică puțin buclele atent făcute cu ondulatorul, dar intru repede în mașină și am timp să-mi dau cu mâna prin păr pentru a-l aranja. Sunt îmbrăcată într-o rochie midi cu flori verzi și albastre pictate parcă pe întreg materialul rochiei, fără umeri, ce zici că a fost făcută doar pentru mine. Mă simt feminină, mă simt puternică, mă simt frumoasă. La scurt timp după ce intru în mașină, mi se alătură și restul familiei: mama, tata, sora și fratele. Toți arată foarte bine. Cati, sora mea, ține în mână niște cornulețe cu nucă comandate pentru masa de Paști, iar Codrin, fratele meu, ține în brațe un buchet mare de flori, special ales pentru bunica. Desigur, nici bunicul nu a fost uitat, doar că sticlele de bere sunt în portbagaj.

Drumul spre Motru, orașul bunicilor mei (același oraș în care s-a născut și mama), nu e chiar așa de lung, așa că ajungem destul de repede. Intru în casă și dau de zâmbetul bunicii, urmat de o îmbrățișare călduroasă, iar apoi dau de bunicul ce mă ia în brațe și mă pupă. Sunt foarte luminoși, par bine. Mă bucură acest lucru pentru că ultima dată când am vorbit la telefon nu se simțeau prea bine. Acum parcă orice supărare a trecut, au o scânteie în ochi și o bucurie de copil de care îmi era dor. Ne poftesc la masă și începem sa spargem ouă.
- Hristos a înviat!
- Adevărat a înviat! Ha, te-am spart, fraiere, îi zic eu lui Codrin.
- Hai din nou!
- Nu, mersi, vreau să mănânc.
- Hristos a înviat!
- Adevărat a înviat!
- Cati, nu mai trișa, ține oul corect și nu îl mai prinde cu tot pumnul!
- Nu e vina mea că ai un ou mai slab decât al meu, Iris!
- Ai trișat!

Mama ne face semn să încetăm și să o ajutăm pe bunica să aducă restul mâncării. Bunica chiar s-a întrecut pe ea anul acesta. Două tipuri de cozonaci, pască, sarmale în foi de viță și în foi de varză, cartofi prăjiți, salată de boeuf, castraveți murați, friptură, cârnați, ce să mai, un adevărat festin pentru doar șapte persoane.
- Măi dar ce nepoți frumoși am, spune bunica.
- Dar ce bunică frumoasă avem noi, îi spun eu.
- Doamne ce sarmale bune ai făcut, mamă! Nu trebuia sa faci nici tu atâtea, nici nu cred că o să avem cum să terminăm tot, spune mama.
- Lasă, că mai luați și la pachet!
- Ia spune-ți, cu școala cum mai merge?
- Foarte bine, tocmai am luat un 10 la franceză, îi răspunde Cati mândră.
- Și voi cât ați luat?, ne întreabă mama pe mine și pe Codrin.
- Eu am luat 9, am greșit o definiție, îi răspund.
- Iar eu 8... știi și tu că nu mă pricep la franceză, îi răspunde Codrin.
- Puteați totuși să fiți mai atenți, Cati cum a putut să ia 10?
- Mama dar nu ne mai compara cu ea pentru că până la urmă nu e același lucru. Lui Cati îi place franceza, nouă nu. De aia și învață mai mult decât noi... pentru că vrea să facă asta și pe mai departe.
- V-ați ales deja facultățile?, întreabă bunica curioasă.
- Da, eu o să merg pe drept internațional, spune Cati.
- Eu vreau la Academia Militară, spune Codrin.
- Da, chiar te văd acolo Codrin, bravo! O să faci față cu brio. La fel și tu Cati, zici că ești maică-ta. Și tu, Iris?
- Încă nu știu... momentan mă gândeam să dau la actorie, sau la psihologie, dar nu sunt sigură încă...

Simt cum atmosfera devine din ce în ce mai încordată. Se lasă o răceală bruscă, iar pe fundal se mai aud doar râsetele fraților mei.
- E, mai ai timp să te răzgândești, spune ea.
- Da, altfel o ajungi pe străzi, spune Cati cu respirația aproape tăiată de râs.

Râsul ei continuă, ba chiar se amplifică. Mama începe și ea să râdă, urmată de tata. La scurt timp, toată familia găsește viitorul meu un subiect extrem de amuzant. Mă simt rușinată. Îmi vine să țip și să dau cu pumnul în masă, iar apoi să mă iau la harță cu toți de la masă, mai ales cu frații mei.
- Măcar eu o să fac asta pentru că îmi place cu adevărat, nu o să mă duc acolo doar de gura lumii, le spun eu cât se poate de serioasă.
- Când o să ajungi pe străzi să nu vii la mine sa îmi ceri bani, continuă Cati cu o atitudine de superioritate.
- Se pot face bani și din actorie, să știți, le răspund eu tăios.
- A, da?, întreabă Codrin.

Râsetele revin. Simt cum îmi pulsează sângele în vene. Bătăile inimii mi se accelerează și simt că mă înroșesc la față.
- Încetați, țip eu.

Se lasă liniștea. Mama țipă și ea, la rândul ei, la mine și îmi spune să încetez că sunt la masă. Mă scuz și mă duc la baie să mă calmez. Mă gândesc la privirile părinților și bunicilor. Mă gândesc că sunt o dezamăgire pentru toți și că lucrul acesta nu se va schimba indiferent cât de mult încerc. Poate că ar trebui să dau și eu la Drept sau la Academia Militară, poate chiar la Medicină. Sunt sigură că asta i-ar bucura pe ai mei. Simt cum ceva din mine se scurge pe măsură ce aceste gânduri îmi trec prin minte. Încep să plâng și mă așez într-un colț al băii, lângă cadă. Mă simt extenuată să mai gândesc așa. Mă dau cu apă pe față și pe încheieturi și trag aer în piept. După un timp, mă întorc și mă prefac că sunt bine ca să nu stric dispoziția celorlalți.

După masă, mai stăm puțin de vorbă în sufragerie, iar apoi ne luăm la revedere de la bunici, punem în portbagaj sacoșele cu mâncare și pornim la drum. Mă uit pe geam și văd cum apune soarele, cum se pierde ușor-ușor în văzduh. Mai observ și că Soarele are mai multe nuanțe pe măsură ce apune, că nu rămâne constant. Mai întâi un galben strident, apoi diferite nuanțe de portocaliu, roz, violet, apoi albastru cât cuprinde. După un timp, nu se mai vede nimic pe cer decât o mare nesfârșită de întuneric. Așa și în viață. Nimic nu e sigur, constant sau la fel, așa cum niciun apus nu semăna unul cu altul. Și asta e ok, e chiar frumos. În depărtare, se văd luminile Craiovei. Îmi sprijin capul de sticla geamului de la mașină și le privesc cum se amplifică, pe măsură ce înaintăm. La radio se aude piesa Big City Life de Mattafix, iar pleoapele mi se închid treptat.