Cum mă vede... prietenul meu / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.

 
"Clasa a 11-a va fi cel mai frumos an din viața mea" e cea mai mare iluzie în care am crezut. 18 ani și aproape 3 luni. Of, Loreley, asta-i vârsta când ești mai pierdută ca niciodată. Dar nu ca atunci când rătăceai prin Floria Capsali sau când nu-ți găseai mapa cu picturi sau când nu-ți înțelegeai monologul.


E cea mai dulce fată pe care am cunoscut-o, întâmplător. Eram în mai, prin Vamă, la aceeași cazare. Am cunoscut-o supărată pe mine. A ținut-o nouă luni. Mi se dăruiește infantil de necondiționat. Când mă distanțează, o strâng cât mai aproape. Dar când se joacă Trombon, îi dau drumul.


"Mă înțeleg mai profund ca ieri. Nu-mi stric ziua doar pentru că am făcut o gafă. Oamenii nu mă văd ca pe o povară. Chiar dacă timpul trece, eu regăsesc speranță în prezent. Timpul nu le strică pe toate."

Deschid ochii. Realizez că am avut un coșmar controlat de daily affirmations, citatele alea ironice de pe Instagram. E deja 9. Iar n-ajung la primele ore. Mă dau jos din pat și realizez că am ochii roșii. Ce noapte lungă am avut, câte mustrări de conștiință am, cât de nemulțumită sunt, cât de nefericită sunt că m-am trezit. Îmi fac rău, asta e superputerea mea. Și nu-mi doresc să ies din cercul ăsta vicios.

Pornesc spre baie, vreau să mă spăl pe față. Când ajung în fața oglinzii, mă blochez. Mă uit la mine. Nu văd altceva decât niște ochi albaștri și nesinceri. O fată frumoasă, dar cu atâtea defecte fizice. Nu, nu e frumoasă. E urâtă, e o tirană, e propriul ei dușman. Mă uit în jur și îmi dau seama că nu mai văd clar. Plâng. Plâng și tac. Asta e tot ce mai știu să fac. Sunt mută. Sunt o egoistă. Sunt atât de polarizată de ego, încât nu pot să mă iert. Dacă aș putea renunța la superputerea mea, aș da-o la schimb pe gustul inconștienței. Pentru a trăi din nou într-o ambianță de împlinire neînțeleasă, oricât de puțină e. Doar dacă aș putea să nu mai fiu ultimul om. Doar dacă aș putea să dau timpul înapoi, să fac cunoștință din nou cu colegii de la teatru. Să nu mai fiu supărată pe ce nu poate el să simtă. Să pot să mă uit în ochii mamei și să-i mărturisesc tot ce i-am ascuns. Să-mi recunosc fiecare gest pur și fiecare gest imoral. Să nu mă mai grăbesc să cresc. Să fiu matură. Să știu că în sfârșit sunt sigură pe mine și că, orice s-ar întâmpla, eu contez pe mine.

Am ajuns înapoi în pat. Îmi amintesc că încă de la cea mai fragedă vârstă, mi-am setat ambiția de a nu avea vreodată vreun regret, așa cum are bunica mea.

Am doar 18 ani. Am doar 18 ani și trăiesc cu un singur regret. Acela că nu trăiesc.


Bunicii mei provin din zona urbană și cea litorală. Eu n-am bunici la țară. Și, totuși, am niște bunici la țară, dar nu sunt bunicii mei. Sunt bunicii finilor, dar nici finii nu-s ai mei. Mă rog. Mama îi consideră bunici.

De când mă știu, toți ne petrecem Paștele împreună, la Făcău. Toți înseamnă: eu, Loretta, mama, Adrian, Dady, Bubutzu, Florina, Crtisti, Valy, Anca, tanti Lizeta și nea Costică (preferatul meu).

De data asta, nu-mi respect tradiția indiferenței mele copilăroase. De data asta, chiar vreau ca Paștele să însemne ceva pentru mine.
- Loretta, iar te-ai îmbrăcat ca un copil de pe străzi? Iar vrei să mă faci de rușine? Treci imediat și schimbă-te! Nu te mai iau nicăieri, fetițo! Te-ai luat după soră-ta mai mare! Nimic nu știți să apreciați!

Mama are o nemulțumire cronică față de mine. Imediat ce are prilejul, mi-o reamintește. Mă insultă intenționat, chiar dacă e un comentariu indirect la adresa mea, integrat într-un comentariu direct la adresa surorii mele. Din punctul ăsta, pentru orice mică stângăcie mi se vor scoate ochii. N-am înțeles niciodată de ce recurge la metoda asta egoistă de a-i vulnerabiliza și pe ceilalți, când ea e cea vulnerabilă... Nu rezolvă nimic... Las de la mine. Aleg s-o protejez de potențiale motive care ar enerva-o și, cum nici Loretta nu e scutită de tratamentul ei, formăm o alianță.
- Iar ajungem ultimii... Poate apucăm și noi grătarul ăla...
- Ce-ai, Adriane? Iar mă grăbești?
- Nu mă grăbesc nicăieri.
- Foarte bine că ești gata, noi nu suntem!
-... unele suntem...
- Păi și-atunci de ce mai stați pe capul meu? Coborâți la mașină odată! Sau, dacă nu vreți să veniți, stați fetițelor acasă! N-am nevoie să-mi stricați Paștele!

N-are sens să mă cert cu ea, e controlată de o oboseală acumulată constant. Leacul pe care i-l pot oferi pentru toată dezamăgirea și nemulțumirea e întocmai lăsatul în pace, de data asta nu din nepăsare sau durere, dar dintr-o pură dorință de ocrotire.

În mașină, nu mă cufund în muzică și nu îi ignor pe ai mei. Îi fac semn Lorettei să-și dea căștile jos.
- Vreți să știți cum a fost la Ziua Trupei...?
- Bineînțeles, kiddo!

Am ajuns la Făcău. Ca de obicei, cu 2 ore mai târziu, dar mai puțin transpirați si tensionați. Ca de obicei, avem cele mai multe bagaje... chiar dacă stăm o singură noapte, dar cu mai puține remușcări. Imediat cum intrăm pe poartă, o auzim pe mama:
- Kiki, am ajuns, Kiki! Dar unde ești?
- Hai, Buba, c-au ajuns până la urmă! Suntem în terasă, Kiki!
- Dar unde-s restul?
- Anca o vopsește pe mamaie, Valy doarme, tataie e prin seră, iar copiii sunt sus. Vai, dar ce frumoase s-au făcut fetele! Să nu le mai recunosc!
- Hai, Adriane, să ne desfacem o bere și să ne apucăm de grătar.
- Hai!

De obicei, m-aș fi simțit penibil. Dar acum trag aerul ăsta de țară în piept și sunt recunoscătoare că suntem toți sănătoși, în același loc, ținând în viață tradiția. După ce ne salutăm cu toții, eu și soră-mea urcăm la Dady și Cristi. Acolo, facem ajustările finale filmului Familia mea mirobolanta 8, pe care îl vom proiecta tuturor diseară. În fiecare an, proiectul ăsta ne leagă din ce în ce mai mult, mai ales pe noi patru, cei care îl concepem. Ne-a dezvoltat pe fiecare în parte și ne-a încurajat visul de artiști, al meu și al lui Dady. El a intrat deja la Regie, sper ca și eu, peste doi ani, să intru la Actorie.

Seara e cel mai așteptat moment. Suntem toți pe terasă, râdem unii de alții și ne simțim bine. Facem parte din același întreg. Nu ne mai afectează certurile de mai devreme, comentariile sau nesiguranța cu privire la ziua de mâine.

De data asta, am apreciat altfel momentul ăsta frumos. De data asta, mi-am dat seama când s-a terminat, când ne-am reîntos acasă și când a trecut Paștele. Un Paște mai prezent.