Ce înseamnă pentru mine competiția / Presiunea meditațiilor / Ziua examenulu

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.

 
A venit mama acasă. Trage după ea un cărucior albastru. În el, se află un bebeluș pe nume Loretta. Sora mea mai mică. Eu am doar șase ani, dar știu prea bine că, de acum înainte, nu va mai fi nimic la fel. Astăzi a început, dar tot astăzi s-a și terminat competiția dintre noi, pentru că ea a câștigat-o. Și, totuși, ei îi place să îi cânt și s-o plimb prin sufragerie. Pentru ea nu e o deloc o competiție. E așa dulce, are un cap așa mare și râde toată ziua. Nu face nimic rău. E o inocentă! E tot ceea ce nu sunt eu! Eu deja am supărat-o pe mama, deja am greșit, deja m-am certat cu prietenii la școală, deja îmi sfidez bunicile, deja înțeleg de ce tata e în mare parte absent. Nu pot să dau timpul înapoi. Am doar șase ani și tot ce știu în momentul ăsta e că ceva în mine s-a rupt, dar nu pentru că am o soră și nici pentru că am supărat-o pe mama. Ci din cauza unei singure constatări, care mă va bântui toată viața. Nu sunt de ajuns.


Pentru mine, clasa a 7-a a fost cel mai solicitant an din viața mea. Meditații la română 4 ore, la mate 4 ore, la engleză alte 4 ore. A, să nu uit de Institutul Francez. Alte 2 ore. Un chin. Am fost atât de motivată de ideea că toate astea se vor opri la un moment dat, că abia atunci o să pot să respir din nou, încât acum am ajuns s-o dau în cealaltă extremă - procrastinare. Prea târziu am înțeles în ce m-am băgat, de fapt. Dar sper că voi învăța cum să-mi găsesc echilibrul și că nu va fi prea târziu.


E 8 dimineața, fără un pic. Nu mi-e clar fără cât anume. Cert e că nu e opt. Dacă nu e opt, nu-mi prea pasă de restul cifrelor. Mai am timp suficient să stau. Vai... da' chiar am o grămadă de timp. Școala e la 8 minute de mine. 1 minut mă încalț, alt minut stau la lift, mă enervez că e ocupat și mă hotărăsc s-o iau pe scări, 3 minute întâlnirea la Kodak cu cine "prinzi", 2 minute drumul propriu-zis și un minut mai stăm la Elena. În punctul ăsta, realitatea este ceva bizar. În astea 2 ore de azi și în cele 2 de mâine îmi voi echivala 4 ani. În vreun liceu, unde apuc să prind loc. Atât de bizar. Astea 4 ore nici măcar nu reflectă cât de pricepută sunt sau nu, cu adevărat, la materiile astea. Nu-mi dovedesc meritul, ele arată doar cum m-am descurcat supusă stresului. Aseară am ieșit prin Tineretului - eu, Ana, Irina și părinții ei. Ne-am mai relaxat. Am râs mult. Când am ajuns acasă, m-am mai uitat o dată, superficial, prin dosar. Le stăpânesc pe toate, în afară de genul dramatic, pentru că oricum nu mai intră. Sper să-mi pice liric. Vreau o poezie care să mă lase perplexă la prima citire, apoi, de la a doua să-mi vină inspirația. Simt că nu mai știu nimic... Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare, în versuri sau în proză, populare sau culte, în care gândurile, ideile și s-... S-a făcut deja 8:15, trebuie să plec. Ah, și să nu-mi uit ceasul de la Adrian, care e cu 10 minute înainte. Îmi place iluzia pe care mi-o dă. În realitate mai am alea 10 minute care pe ceas sunt deja duse.

Le-am luat pe Ana și Irina într-o parte să ne mai dăm odată drumul la glume. Glumele sunt cea mai mare parte a prieteniei noastre. N-am fi avut vreodată cum să nu râdem de tot ce alcătuiește realitatea asta bizară, tensionată. De toată presiunea asta ca să n-o luăm razna. Mă uit la ele. Eu și Irina mereu am avut cele mai bune rezultate la școală - ea locul unu, eu locul doi, pe care îl obțineam fără să depun vreun efort fantastic. În schimb, eu și Ana mereu am fost mai apropiate emoțional și mereu mi-am pus problema dacă ar trebui să aleg dintre ele... pe cine aș... Deja am trecut pe la careu, nici nu mi-am dat seama. Un drum prestabilit, pe care toți trebuie să-l facem la distanță de 2 metri, purtându-ne măștile. La intrare, ne-am arătat actele de identitate și ni s-a spus în ce sală să mergem. Am picat cu Ana în sală! Ne supraveghează doamna de engleză, o tută. Dar mi-e dragă, astăzi mi-e dragă cum nu mi-a fost niciodată. Nici n-are ceas. "Responsabilă, Lory, ca de obicei. Ai ceas! Și ne vom folosi toți de el. Bravo mamă, uite, cineva s-a gândit!". Mă uit la Ana și mă strâmb. Începe concursul fețelor, care mai de care. Râdem, puțin prea tare. "Gata, asta ne-a fost; vine moartea; VINE SFÂRȘITUL", râdem să ne stricăm, imitând-o pe Irina. Așa zice ea. Oare ce face? Am primit subiectul. Nu mă uit bine că mă întorc instant la Ana și-i strig "EPIC!". Am rămas câteva momente să-mi resimt dezamăgirea. E mai ușor decât speram să fie... m-am pus pe scris. M-am supraîncălzit. M-am înroșit. M-am încadrat. N-am intrat deloc în panică. Mi-a lipsit panica. Mi-a plăcut. Mi-am luat o pauză să-mi admir lucrarea. Am scris o lucrare perfectă.

Și acum ce...?