Cum mă vede... fratele meu / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.

 
Natura mea de om sensibil și empatic m-a adus de la bun început în lumea teatrului. Trebuia să fiu o geamănă și, deși sunt doar Maia acum, ai mei spun că vorbesc și simt pentru doi. Pentru o fată de 16 ani, nu am cea mai bună relație cu părinții. Mă chinui mult să echilibrez dorințele și pasiunile mele cu aspirațiile lor.


Eh. E ciudată, dar e ok. Mă cam enervează că stă constant în camera ei, iar când nu face asta, vociferează absurd de mult despre ceva complet irelevant de la liceu, pentru că, aparent, are o viața socială intensă. Își dă cu părerea în legătură cu orice sau se plânge că nu are ce să mănânce să nu-i facă rău la stomac. Sau plânge și punct. Nu mi-e frică de ea decât în diminețile când se trezește cu șosete în picioare sau când îi e foame. Recunosc, poate fi destul de șmecheră când renunță la modul "sora mai mare" și devine un fel de prietenă, mai ales pentru că știu că nu mă pârăște niciodată.


Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 9:30. Căcat. Probabil iar nu mi-a sunat alarma. Mă dau jos din pat și realizez că ceva în mine e diferit. Parcă tot corpul meu e... relaxat? Să fie ăsta cuvântul? Nu simțeam nicio presiune, ba chiar aveam impresia că știu ce urmează.

Intră mama în cameră. Mă uit la ea și pare profund nemulțumită. Mă-ntreabă dacă abia acum m-am trezit, încuviințez, iar pe urmă mă tratează cu o răceală meditativă. Mă întreb în capul meu "Ce-o avea?" și, brusc, aud în surdină propria voce, care îmi răspunde "E supărată că te-ai trezit târziu". Mă sperii. "Ce tocmai am auzit?". "Adevăratul răspuns".

DA! Asta e superputerea mea. Orice întrebare despre orice subiect concret din viața mea putea să primească, cu această superputere, un răspuns. Unul sincer. Nicio minciună, nicio interpretare, nicio ocolire a adevărului. Totul verde în față. Exceptând că nu pe față.

Pornesc spre liceu cu gândul că absolut totul stă în mâinile mele. Aflu cam totul despre mine, despre trecutul meu și despre unde mă îndrept. Nu pare că am un viitor prea strălucit, ceea ce mă indispune, dar măcar am o motivație să schimb ceva. Aflu multiple păreri generale și împărțite despre mine: orice de la "Aș vrea viața ei" până la "Îmi doresc să nu o fi cunoscut" și mă simt frustrată că unii oameni au păreri de rău. Sunt obsedată să știu dacă cei din jur mă privesc într-un fel în care nu aș vrea să fiu percepută, ca să pot să mă modelez exact după cum ar vrea fiecare individ să fiu în preajma lor, să nu mă mai judece sau disprețuiască nimeni. Sau poate că să mă placă un anume cineva.

Apoi, deodată, cum sunt scufundată în gândurile mele, o fată intră puternic în mine și mă dezechilibrează. Nu știu cine e și oricum apuc să o văd doar din profil. Are niște căști mari și negre puse pe urechi, care îi țin părul aspru și negru, un breton dezordonat care-i acoperă fruntea, privirea fixă și ațintită către locul unde merge. Are bijuterii extravagante, în special niște cercei argintii ciudat de lungi, la capătul cărora atârnă o piatră mov, iar lănțișoarele voluminoase cu tot felul de simboluri și pandantive vintage se ciocnesc între ele în timpul mersului ei accelerat. Observ că își roade unghiile de la mâna dreaptă în timp ce merge grăbită. Mi se pare pentru o fracțiune de secundă că are ochii albaștri și nasul foarte ascuțit, dar nu își întoarce chipul către mine nici măcar ca să își ceară scuze că m-a îmbrâncit, ci își vede de drum la fel de pornită. Sunt deranjată de gestul agresiv, dar în secunda în care mă întreb instinctiv semnificația acestei interacțiuni, încep să simt ce simte ea: un val de frustrare, agitație și mânie cum se revarsă în jurul meu. Superputerea mea intră în acțiune.

Mă întreb ce și de ce se simte în acel fel, și brusc văd culorile emoțiilor, simt impulsuri deranjante în tot corpul, mă dor tâmplele și mi se încarcă ochii cu niște cuvinte care parcă trebuie să rămână nespuse. Am întrebat "Cum se simte ea fix în acest moment?", deci ca rezultat am fost cuprinsă de starea apăsătoare a fetei din fix acel moment. Mă întreb din nou care este motivul pentru care a ales să se manifeste în modul cum a făcut-o și aflu că cineva i-a vărsat din greșeală cafeaua pe jos, cafea de care avea nevoie, pentru că dormise doar 5 ore. Inițial, mi se pare prostesc, dar încep să înțeleg. Mă uit în jur și-mi dau seama că au existat atâția oameni pe care i-am criticat la rândul meu, pe care i-am înjurat pentru modul cum s-au comportat față de mine într-un interval de câteva minute, fără să realizez că există posibilitatea să aibă un simplu moment care să le transforme tot restul zilei în una proastă.

Dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța doar pentru faptul că există întrebări pe care mi le pun la care nu vreau un răspuns, mai exact când vine vorba de iubire și atașament. Mă întâlnesc cu băiatul de care-mi place și mă abțin din răsputeri să mă întreb dacă și el o face, de teamă că un "nu" m-ar distruge psihic. Mă abțin să întreb de o fată care se preface că este prietena mea și mă disprețuiește pe la spate, de un amic care poate a spus sau nu mai departe un secret al meu, de colegul de banca care, poate, de fapt, are o părere de rahat despre mine. Aș renunța la această superputere doar din frică de adevăruri pe care nu pot să le accept. Pentru că îmi pasă mult de tot ce mă-nconjoară și de părerea altora. Mi-e frică că poate nu sunt destul de bună pentru ei. Dar chiar dacă doare, prefer să știu. Când mă simt eu pregătită.

Ajung înapoi acasă. Mă simt extenuată și foarte lipsită de entuziasm. Fiecare gând din capul meu este un șofer blocat în trafic care claxonează. Și ce dacă viața nu are cum să mă mai surprindă frumos, pentru că i-o pot lua înainte? Măcar pot să aflu absolut orice. Prefer să fiu obosită, cu multe pe cap și cu adevăruri tăioase decât stresată și cu what if-uri, croșetând minciuni infinite.


Masa de Paști din familia mea este absolut identică în fiecare an. Sumbră, dar ironic de amuzantă, sincer. Acasă la bunica, în sufragerie, lângă balcon. A intrat într-o buclă atât de profundă, încât nu există niciun element care mă mai poate surprinde. De la aceeași față de masă, aceleași "farfurii de ocazie", același film pornit la televizor plus radioul din 1900 toamna pe Kiss FM în surdină, la aceiași oameni, aceleași discuții, aceleași obiceiuri și fix aceleași vorbe.

O să încerc să o iau ușor, fiindcă avem multe personaje principale aici. Veruța e bunică-mea, o madame foarte elegantă, scoasă din filmele cu francezi de prin anii '80, mereu rujată cu ruj roșu, machiată și cu părul pe bigudiuri. Ea o are pe mama, pe Tuși și pe Nenicu'. În familia mea, suntem eu, fratele meu, Toma, un mini miștocar destul de timid, mama, aka stresul de la masă de Paști, și tata, care stă pe canapea pentru că "nu mai e loc la masă" și probabil nu socializează și nu se mișcă până nu trebuie să plecăm. Tuși e un adult cu personalitate de fetiță powerpuff, căsătorită cu opusul ei, Noni, un om dubios de retras. Ea îl are pe vărâ-miu, Edi, un puști obișnuit de 22 de ani, care se chinuie cu facultatea și nu prea ia nimic în serios. Nenicu' e tipul acela de unchi care te ajută să faci farse, îți oferă o țigară pe nevăzute și are glumele mereu la el. E căsătorit cu Elena, mătușa AIA care le are cu sala și regimul alimentar sănătos. Îi au pe Dodo, cel mai zăpăcit și haotic copil de 11 ani pe care îl știu, și pe Ștefan, un pui de om alarmant de inteligent pentru vârsta lui de 3 ani. Citește, știe să numere și să spună alfabetul în 6 limbi, înțelege engleza și repetă tot ce aude, dar nu le are cu interacțiunile sociale. E puțin în lumea lui, dacă știți ce zic.

Mă așez mereu pe partea cu televizorul, ca să pot să nu fiu atentă la ce se discuta și să mă uit la filmul ăla boring, Iisus din Nazaret. În dreapta mea - Edi, iar pe latul mesei - Ștefan și Elena. În stânga - Dodo, apoi Toma și mama. În fața - Tuși, bunica și Noni. În timp ce fiecare are o mini discuție cu cineva din apropiere, se aduc cele 150 de tipuri de mâncare făcute, despre care se va comenta la final de către bunica-mea că nu au fost mâncate. După câteva cuvinte frumoase de recunoștință că suntem toți împreună, urmează discuțiile legate de noi, copiii. La ceilalți patru, de obicei adulții se bucură de noutăți, pentru că ori sunt prea mici ca să îi bată la cap, ori și-au vărsat de mult nervii pe ei. Evident, se ajunge la discuția despre "plodul" care nu a dezamăgit încă pe nimeni din familie, căruia îi bate viitorul măreț închipuit de ei la ușa, copilul pentru care încă există speranța: eu.
- Deci... v-ați mai decis ce faceți cu Maia?, începe după o profundă liniște bunica.

În fiecare an pot să observ cum toată lumea știe că e un subiect delicat. Mama își trântește furculița în farfurie, Tuși îi face semn bunicii să tacă, Nenicu' se uită la toată lumea pe rând în timp ce molfăie cu poftă, Edi oftează și își ia telefonul, iar ceilalți se fac că plouă.
- Mm, dar ce, ei să se decidă?, bâjbâie nenicu'. Întreab-o direct pe ea.

Urmează apropo-ul care pornește, în general, toată ceartă:
- Dacă o întreb pe ea, îmi zice iar că vrea teatru, spune bunica aproape șoptit pe cel mai arogant ton posibil, în timp ce își ridică ochelarii și mai pescuiește ceva din farfurie.

Edi încearcă să prevină ceartă și zice:
- Hai bă, iar asta, lăsați-o în pace și hai să...

Hai să nimic. Se bagă unchiul.
- M-am săturat să fiți iar niște babe care critică și să nu lăsați copilul să facă ce vrea. Fă, nenicule, ce vrea mușchiul tău cu viața ta.
- Măi, Dragoș, vociferează brusc bunica, e păcat mare de ea, măi, că o duce capul!
- Normal că mi-ar fi drag să o văd la televizor sau undeva, dar e o meserie de căcat! Ce șanse are să ajungă undeva?
- Mai ușor cu cuvintele astea, începe Elena, nu pentru că are o părere, ci pentru că știe că Ștefan urmează să zică fix ce e mai rău. Și fix asta face. "Hihi, căcat!"
- Adică ce, fiică-mea n-ar putea să facă teatru?, se bagă mama și observ cum îi sar dracii.
- Haideți să nu, Veruța voia să zică că e foarte greu să faci meseria asta și să și ajungi undeva, spune Tuși pe un ton enervant de calm și împăciuitor. E foarte greu.

Ați crede că îmi iau partea, dar nici măcar nu-mi iau ochii din farfurie, pentru că nu asta e. Se fac la început că mă susțin și după puțină liniște, începe mai rău:
- Normal că e greu. Și o să piardă contactul cu tot ce a învățat și tot ce îi trebuie în liceu, zice mama amărâtă, fără să se uite la mine. E și emotivă, o meserie de genul ăsta ar distruge-o complet, dar eu ce să îi fac dacă nu vrea să priceapă.
- E păcat, Maiule, se roagă mătușa de mine. Ești frumușică și deșteaptă, țintește și tu mai sus în viața asta.

Și ea și mama sunt mereu Elveția în toată povestea asta. Mă judecă, dar nu lăsă pe nimeni să își bată joc. E chiar foarte greu să mă concentrez la ceva sincer, adică îl aud pe Iisus din Nazaret, pe Edi cum se uită pe telefon și se abține să nu râdă, cum Dodo și Toma se bagă pe sub masă și se hlizesc ca doi tâmpiți sau le fac tuturor poze cu zoom maxim pe față, iar Ștefan zice alfabetul în greacă și Elena îi spune "shhh". Totul se desfășoară pe un ton agresiv și toți vorbesc unii peste alții.
- Ești ca mă-ta. Și ea avea în cap tâmpenii din astea cu teatrul, oftează bunica.
- Da, și tot din cauza ta n-a putut!, se enervează unchi-miu și dă cu mâna în masă. Dacă mai trăia Fane, să vezi cu ce arbore genealogic de actori te făceai!

Se lasă puțin tăcerea. Fane e bunică-miu. Colerica de Vera se enervează, dar nu e genul să se emoționeze sau să plângă, doar îl face nesimțit. Ați crede că ceilalți au o reacție drastică la cele auzite, dar nu e mare lucru pentru ei. Și Ștefan începe "Hihi, nesimțit!".
- Fată, o să facă ce vrea, chit că va băgați voi sau nu!, stabilește Nenicu'.
- Îi și place, se și pricepe, comentați toți de parcă nu veniți să o vedeți la spectacole de fiecare dată, zice Edi deja plictisit, fără să-și ia ochii din telefon. Îl întrerupe Tuși.
- Crește sufletul în noi când te vedem jucând, normal, dar Maiu, nu vrei tu să...
- Să mor de vă mai chem undeva vreodată, le dau replica fatală pe un ton foarte agresiv.

Nu sunt afectată niciodată, dar dacă nu le bag ceva de genul, nu se opresc. Cam ăla e momentul când se ridică tata de pe canapea și ne amintește că e și el acolo și îi e foame.

Singurul care mă salvează de trei ani încoace de acest calvar este Ștefan. Odată ce lumea ridică tonul sau mai multe persoane vorbesc deodată, se simte foarte stimulat și începe să urle. Elena îl duce în altă cameră și se lasă iar liniștea. Începe o nouă bârfă trasă de păr, eventual despre ce fac fostele iubite ale lui Edi, despre cum am vârsta pe care o am și nu am avut niciodată "un gagicuț", despre cine s-a mai îmbolnăvit în scara blocului și despre porcul surorii bonei verișoarei lui X. Și, pentru încă un an, lumea se preface că eu încă nu m-am decis ce vreau să fac pe viitor, că sunt încă mică.

Masa de Paști nu e un chin, nu asta insinuez. E chiar amuzantă. E o provocare. Pană la urmă, bănuiesc că ei mă pregătesc pentru viitoarele reacții la "vreau să fiu actriță în viitor".