Ce înseamnă pentru mine competiția / Presiunea meditațiilor / Ziua de dinaintea examenului

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.

 
"Cât ai luat? 9,50? Da' ce-ai făcut? Nu, adică e ok, dar la ce ai greșit? De ce nu 10 curat? Să ghicesc, cealaltă a luat 10 curat, nu? Normal. Știi că o să vină o zi când sutimile alea o să conteze, nu? Data viitoare aștept notă maximă".

Ca să o dau pe față, concurența este startul dat de părinții mei la mai multe curse la care nici nu ajung la linia de finish. Pe mine m-ar durea în fund de 90% dintre lucrurile din jur dacă nu ar fi ai mei să-mi spună că puteam mai bine, mai mult, în absolut orice domeniu. Că, dacă a putut altcineva, eu ce am? Sincer, în momentul ăsta, MI-E LENE să excelez la ceva sau să intru în concurență cu cineva.

Concurența vieții mele își are originile în școala generală, când exista o puștoaică în clasă cu mine, nu neapărat mai inteligentă, pur și simplu mai motivată și mai muncitoare (cam tocilară, ca să fiu sinceră). Orice făcea fata asta, orice punct în plus, era ochit de mama și eram constant forțată să fiu mai bună decât ea: la note, la teste, la concursuri, inclusiv la aspect uneori, ea fiind mult mai slabă decât mine. Am ajuns să mă autodistrug în momentele când ea era peste mine. Și, de multe ori, era. Am căpătat o gelozie care nici măcar nu era a mea. Duceam în spate războiul dintre mama și maică-sa.

Mă rog, s-au calmat lucrurile după ce am intrat la liceu. A început iar să mă doară undeva de concurența școlară, nu mai aveam niciun motiv să mă întrec cu alții. Am rămas în schimb cu cea mai mare piedică a mea actuală, anume cu concurența pe partea de aspect fizic. Am dezvoltat această obsesie că trebuie să arăt mai bine decât fetele din jurul meu ca să fiu apreciată. Sunt conștientă că, probabil, prietenii mei mă văd mai mult decât corpul din fața lor, dar eu încă îmi fac planuri legat de cum aș schimba lucruri la mine ca să arăt MAI bine.

Poate devin puțin competitivă și în domeniile pe care știu că vreau să le fac pe viitor. Simt nevoia să știu că sunt printre cei mai buni. Dar nu pot să spun că sunt geloasă dacă cineva e mai bun, deci nu știu dacă se pune.

Cam așa arată această "competiție" pentru mine. Pare un lucru mic, dar cu cât stau să mă gândesc, cu atât realizez că e unul dintre lucrurile care mi-a afectat cel mai tare copilăria și, implicit, gândirea de adolescent.


Probabil unul dintre cele mai impresionante și, în egală măsură, triste lucruri pe care le-am făcut vreodată a fost rutina mea săptămânală de anul trecut. Pe scurt, aveam intenția de a mă transfera la alt profil. Nu știu dacă se subînțelege, dar eu ajunsesem la minim 4, maxim 6 meditații pe săptămână, pe lângă programul obișnuit. Mai aveam teatru de două ori pe săptămână, singura activitate care m-a salvat, iar în urma unui accident destul de hilar, trebuia să fac și kinetoterapie de minim două ori. Asta de la jumătatea anului, totuși.

Pot spune cu încredere că, față de ce am îndurat anul trecut, mi-e bine acum. Am reușit să fac totul ușor-ușor și să ajung unde mi-am propus. Am început a 10-a cu gândul că rămân numai cu teatrul, ca răsplată pentru anul precedent. Țeapă, am ajuns să nu mai trec clasa și a trebuit să îmi pun iar vreo 2-3 meditații, aproape din proprie inițiativă. Am ajuns să le văd ca pe o nevoie, ceva ce mi-a intrat cumva în sistem. Lunea e ziua în care reprogramez o meditație pe care n-am apucat să o fac, iar seara am teatru. Nu pot să spun că teatrul mă obosește, chiar dacă simt că mă implic cât de mult pot. Marți, meditații la mate, seara teatru. Miercuri, meditații la franceză și engleză. Joi: liber! Vineri, chimie. La începutul anului, făceam joia informatică. În weekend, am teatru, iar în rest, liber. Și, după, se repetă toate. E cam monoton, sincer. Mă mai și aglomerează ocazional.

Sincer, deși nu mai rămân cu extrem de mult timp liber, nu mă simt neapărat suprasolicitată de program sau de activitățile extrașcolare, decât în perioadele cu multe teste și ascultări. Îmi doresc mult să mai am timp și de altele, pentru citit, sport, vizionare de filme, lucrat în plus sau altele. Acum, fac asta extrem de rar. Probabil și pentru că am un talent ravisant de a pierde timpul în cel mai mare fel. Sunt extrem de moșcăită, trec minute până reușesc să mă mobilizez, deși anul trecut funcționam brici. În fine. Ideea e că sunt destul de indiferentă față de programul meu. Mă obosește uneori, în mod evident, dar știu când să iau o mică pauză.


Mai mult decât teroare. Nu există un cuvânt care să descrie cum clocotea fiecare celulă din mine de frică, groază și nervi. Știți sentimentul ăla când nu mâncați nimic o zi întreagă? Simțeam asta în tot corpul de câteva zile deja, probabil și pentru că nu mâncam de la stres. De o săptămână, ziceai că sunt în sevraj, urlam și plângeam de emoții constant. Atacuri de panică. 3 teste de antrenament pe zi, n-a fost destul. Definiții la română? Formule la mate? Le-am făcut pe toate terci. Mă obliga profa de meditații să nu mai pun mâna pe pix. Tot o fac. Dacă nu reușeam să îi fac mândrii pe ai mei ziua următoare, nu mai aveam nicio șansă să o fac pe viitor. Viitor. Oribil cuvânt. Sincer vorbind, nu-mi păsa atât de tare de viitorul meu, ci de faptul că ai mei pun presiune și au un plan de viață deja conturat pentru mine, care trebuie respectat cu sfințenie, iar eu parcă știu că o să îi dezamăgesc. 9,80 pentru Lazăr, mate-info. Dacă nu intru la Lazăr, îmi distrug viața și mă intitulez "dezamăgirea familiei". În capul meu, era numai ce o să fac eu dacă nu ies din sala de examen cu așteptările mari îndeplinite, de pe ce bloc sar sau câte pastile iau, fără nicio glumă. Mi-o imaginez pe mama dezamăgită și încep să plâng isteric. Tremur din toate încheieturile, mă întind pe jos în sufragerie, pe podeaua rece și încep sa bocesc cu sughițuri. Mama trage de mine să mă calmez și îmi spune că, dacă mă pierd cu firea, n-o să fiu în stare de nimic. Brusc, îmi trece prin minte cum ar fi să iau o notă de rahat și să trebuiască să mă duc la privat. Simt cum se crapă sufletul în mine de teroare și respir cu multă greutate. Tata adaugă: "Nu ai ce să nu știi". Există o secundă în care îmi pun stop și mă gândesc că eu chiar sunt deșteaptă și am lucrat. Nu, nu merge. Îmi revine toată tensiunea în mușchi și mă doare absolut tot corpul. Simt că sufăr fizic. Membrele îmi sunt paralizate, parcă mă tăiase cineva cu fierăstrăul la încheieturi. Degetele mele fac ca gelatina. Mă frustrează și mă stresează inclusiv faptul că nu sunt în stare să mă stăpânesc.

Sunt atât de extenuată încât mă ia somnul pe canapea, fără să realizez, deși mi-era frică să adorm și să știu că urmează ziua examenului propriu-zis. De când mă trezesc până în sala de examen, creierul meu intra în repaus și face tot pe pilot automat. Nu am nicio amintire legată de cum am ajuns în sală. Am fost literalmente un robot, până când am început să fac pe hazoasa. Haz de necaz, cum s-ar zice. Râdeam ca o tută din absolut orice, în timp ce îmi trosneam degetele și băteam non-stop din picioare. Aproape că mă aruncam de pe scaun de la hormoni. Mi-am adus aminte că la simulare am făcut o glumă bună. Am făcut-o iar, doar așa.

Vin subiectele. Îmi iau freeze și simt cum mă transform în cea mai mare mămăligă. Am început să mă rog să pice un meteorit peste mine, să fac un atac de cord, să primesc trei ore la examen sau să mă trezesc dintr-un vis. Am început și să mă rog. La Dumnezeu. Eu nu mă rog aproape niciodată. Îmi simt mâinile gheață și parcă am ace în spinare, un pistol la tâmple și spini în stomac și piept. Abține-te, Maia, că "dacă te pierzi cu firea, n-o să mai fii în stare de nimic". Uit brusc că exist ca ființă și mă pun pe lucrat subiectul.

Mi-e jenă să povestesc cum, în secundă în care am ieșit din sală, am realizat că AM GREȘIT. Am tulit-o la baie. M-am umflat de plâns în secunda doi și m-am întins în baia unde tocmai îmi vărsasem mațele. Am refuzat să mă ridic, pentru că știam că va trebui să cobor și să dau ochii cu mama. Îmi urlau 150 de voci diferite în cap și tremurăm. Alt spoiler, povestea s-a repetat și la al doilea examen, pentru că și acolo am greșit. Nu am fost mai puțin stresată înainte, iar la mate nu am mai ajuns nici măcar în pragul toaletei ca să mă "eliberez". Evident, am făcut degeaba ca ultima descreierată, că nu m-a ajutat în vreun fel, dar pentru mine, examenul era singurul lucru care conta în perioada aceea a vieții mele. Pot spune fără tragere de inima că stresul a fost cel mai mare inamic al meu și, la acel moment, credeam că mi-am distrus o parte din viață. De atunci, stresul a rămas cel mai înfricoșător sentiment și experiența negativă a examenului mă bântuie la fiecare lucrare scrisă.