Cum mă vede... / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Mar, Mar, Mauais, Floyane, Merișor, Măruță (asta nu mi-a plăcut niciodată deși Maman obișnuiește să-mi zică așa)

Parcă mă aud răzând și acum 16 ani, anul ăsta se fac 17. Și mă întreb dacă o făceam mai mult atunci sau acum, pentru că și plânsul a devenit un fel de râs. Știu unele lucruri doar din poze, dar mă prefac că am memoria bună.

Oare o să am 16 ani toată viața?


I-am zis Arnold de dinainte să se nască și nu mă gândeam că n-ar fi o idee bună să o cheme așa. Până am cunoscut-o.

Uneori, uit că nu avem aceeași vârstă; alteori, cred că e mai mare decât mine. E un felinar care în unele seri luminează singur pe drumul meu - îmi e foarte frică să se stingă dacă plec prea departe.


Aseară chiar am fost fericită. Acum deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 7:23 și puteam să mai dorm vreo 3 ore pentru că azi nu mă duc la școală. O să mai stau puțin totuși, poate reușesc iar să adorm. Mă uit în tavan și simt un ușor miros de bere, dar zâmbesc. Nu cred că îmi mai e somn. Mă dau jos din pat și realizez că aseară chiar am fost fericită. Se simțea ca un fel de căldură împărtășită. O transpirație cu miros frumos, care acum încearcă să-și facă loc prin cutele păturilor aruncate și prin camera neaerisită. Uneori mă întreb de ce plâng oamenii și când sunt fericiți. Mă gândesc iar la încăperea plină de suflete, câte fețe atât de diferite, câte fețe atât de similare. Totuși, parcă ieri s-a întâmplat complet altceva. Vederea îmi era încețoșată de lacrimi și când mă uitam în jurul meu, toată lumea începea să plângă. DA! Asta e superputerea mea. Nu să fac oamenii să plângă, să fac oamenii să simtă. Să simtă și ei, fără să le zic eu ce simt, să fie reciproc. Unii dintre ei fugeau; mi s-a făcut și mie frică. Mereu am avut probleme cu exprimarea. Mi-am dat seama că nu am reușit niciodată să așez cuvintele astfel încât să aibă chiar sensul pe care îl căutam. Cum altfel să știe dacă nu așa, dacă nu le vorbesc direct ochii mei, dacă nu le insinuează sufletul? Nici nu ne-am cunoaște inimile.

Îmi pun șosetele invers. Pornesc spre bucătărie cu gândul de a o saluta pe mama. Îi spun că aseară chiar am fost fericită, îi povestesc. Își strânge pomeții și se chinuie să nu plângă. Nu reușește. Nu e o dimineață ca oricare alta. Apoi, deodată, îmi dau seama că simte ce simt și eu. Pentru că ne-am privit și ne-am reîntâlnit. I-am zis cuiva odată - "aș vrea să te cunosc iar în fiecare zi". Acum e posibil. Pentru că superputerea mea intră în acțiune.

Sunt înconjurată de oameni. Mă uit în jur și îmi dau seama că e bizar ca lumea să te cunoască pe tine însuți. Pe mine însămi. Pe adevărata eu. Să îmi știe iubirea și suferința și plăcerea și plictiseala și nostalgia și fericirea și entuziasmul și tristețea și însingurarea și... Dacă ei le înțeleg mai bine decât mine? Dacă mi se evaporă și rămân goală. Și totuși cum altfel... Aseară chiar am fost fericită.

Oricum, dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța doar pentru a mai trăi încă o dată ziua de ieri. Când nimeni nu știa cine sunt, când încă eram un mister marcat ca deslușit, fără a fi de fapt.

Ajung înapoi acasă. Simt că mi s-a făcut o operație pe cord deschis. Acum sunt singură. Dar se simte bine, fiindcă știu că nu a fost așa toată ziua. Am fost împreună. Cu tine, cu tine, cu voi, cu tine, cu tine, cu tine, cu ei, cu el, cu el, cu ele. Și căldura se simțea ca un soare puțin timid în pragul verii. Se simțea bine. Se simțea, în orice caz. Și îmi place să simt; poate unora nu, dar nu e rău să știm cum e.

Aseară chiar am fost fericită.


La mine în familie (poate ar fi fost mai corect să scriu "pentru mine", dar am îndrăznit să presupun că, de fapt, pentru toată lumea e așa într-un fel sau altul), sărbătorile nu sunt tocmai un motiv de sărbătoare, deși mama e credincioasă și ai mei gătesc bine. Sunt ca zilele de duminică - e weekend, dar a doua zi e luni și trebuie să îți termini treaba din celelalte 6 zile. Cred că se sfârșesc dezastruos tocmai pentru că încercăm atât de mult să iasă bine. Sau cel puțin asta credem toți. Mă rog, în fiecare an, ne strângem în ajun la noi acasă și următoarea zi, la ei. Ei, adică familia surorii lui tata: cei doi verișori ai mei și uneori, tatăl lor; apoi bunica noastră, Maman, și bunicul lor, care nu e și bunicul meu.

Mâine e Paștele și trebuie să pregătim totul de azi pentru că la noapte mergem la biserică. Frate-miu și vară-mea zic că suntem suficient de mari cât să zicem că nu vrem să mai mergem la biserică, dar mie îmi e prea frică să o supăr pe mama cu orice pentru că pare că sunt singura care înțelege de ce ține așa de mult la Paște.

În orice caz, deja am zăcut prea mult în pat și știu că 9 e o oră târzie pentru o zi ca asta. Plus că se aud uși trântite și, din când în când, câteva replici aruncate cu nervi:
- Piti, hai să ne oprim că singurul care strică atmosfera ești tu, zice mama pentru a 746846354-a oară în viața ei.
- Atunci tac și nu mai zic nimic toată ziua, poate o să fie mai bine așa.

Tata trântește ușa în urma lui și se duce în sufragerie să se uite la un film, că doar e zi de odihnă, nu de muncit în bucătărie.

Îmi dau ochii peste cap în timp ce dau iama la frate-miu în dormitor să îl trezesc urgent și să îl anunț că avem de-a face cu veșnica atmosferă de Paști.
- Trebuie să facem și noi curat că poate se mai liniștește, îl îndemn. E prea somnoros ca să îmi răspundă, dar știm amândoi că nu avem de ales.

După o zi grea, ne adunăm toți la masă. Apele s-au mai liniștit un pic. Dar e chestia asta pe care simt că nimeni nu o observă de ani buni de zile - o tensiune îngrozitoare. Mamei nu îi place de ei. O enervează că sunt toți niște individualiști, dar cred că ei doar consideră că de sărbători lumea ar trebui să fie liniștită, nu într-o continuă alertă. Mâncăm primul fel și mama simte nevoia să spele farfuriile, deși clar nu e nevoie. Niciodată nu am înțeles obiceiul ăsta. Se aud vreo 3 voci simultan:
- Otilia, te ajutăm cu ceva?
- Mami, pot să le spăl eu.
- Hai, stai cu noi la masă și spălăm după.

Le ignoră pe toate 3 și se duce la bucătărie să le spele, evident. Eu, tata și frate-miu - după ea. Doar că trec câteva minute până chiar să ne ridicăm și să ajungem. Ajungem. Ea plânge. Ne împinge când vrem să o luăm în brațe.
- Nu vă cer să faceți voi munca, plus că nu asta mă deranjează. Eu nu am nicio problemă să o fac atâta timp cât nu vă purtați cu mine de parc-aș fi ultimul om. Vă strâng șosetele, vă arunc chiloții, trag apa, tu, Măr, nu ești în stare să dai singură cu aspiratorul la 17 ani...
- 16, zic eu, deși nu ar trebui, pentru că mereu când e de rău, mai adaugă un an-doi.
- Sunteți niște nesimțiți. Stați ca balega toaaată ziua în pat, zăceți și vă doare în cur de oricine altcineva din jurul vostru.

Evident, ne pare rău, dar nouă chiar ne pasă, doar că pur și simplu nu așa o arătăm. Unul dintre lucrurile pe care eu le zic cel mai des e "M-am simțit puțin prost" și frate-miu mereu face mișto de mine. Îmi e frică să spun orice pentru că mă simt prost pentru ea.

Gândurile îmi sunt oprite de un glas ferm, puțin bâlbâit, dar clar enervat.
- Și câți ani o să o mai ținem tot așa? Am dat cu aspiratorul, am pus masa, am făcut câte ceva de mâncare, da' vrea și omu' să se uite la un film în kilu' meu, să se bucure că totuși e sâmbătă și la noapte e Paștele. Nu ne spui nimic; cum să ajutăm, ce vrei să faci ca să te simți și tu bine; nici dacă-ți punem întrebări nu e bine.

Tata urmează să fie întrerupt de mama, căreia nu i-a picat bine și care nici nu urmează să renunțe prea curând.
- Da, Dan, dar dacă ai fi și tu în locul meu? Dacă te-ar călca lumea-n picioare și te-ar face țăndări și meritul pentru lucrurile bune tot al lui bărbată-său ar fi? Că el e ăla care se poartă drăguț și care le reumple paharele cu vin?

Eu și Hor nu știm ce să facem. Mai e puțin până când trebuie să plecăm la biserică. E din ce în ce mai clar că o să trebuiască să mergem și noi. Înghițim ușor în sec. Încearcă el primul, eu dau din cap aprobator.
- Hai, vă rog să ne oprim puțin, e o discuție interminabilă. E clar că ne dorim cu toții altce-
- Ne dorim un căcat, asta ne dorim.

Nu ne înțelegem, evident, n-o să ne înțelegem niciodată. Tata se oftică, trântește ușa și se întoarce la a se purta drăguț cu ceilalți și la a le reumple paharele cu vin, așa cum a zis mama. Chiar e adevărat. Așa își joacă rolul de fiecare dată, aproape că a început să devină o parte din el, deși îmi e greu să recunosc. Mama spală vasele încercând să ne arate că noi nu o facem și că ea nici nu poate să stea liniștită la masă. Am înțeles de mult schema asta. Noi doi ne uităm unul la celălalt, dăm dezamăgiți din umeri și facem și noi ce putem mai bine.

Tata se întoarce în bucătărie, își iese din rol și spune încet, dar sigur:
- Poate e ultimul an când Maman e cu noi, oprește tata conversația brusc.

N-am auzit tăcerea mai puternic niciodată. Urla la mine. De fapt, nici nu o mai auzeam pentru ca îmi țiuiau urechile. Am rămas pe loc toți 4. Nu știu dacă timp de un minut sau o oră.

Am mers cu toții la biserică. Deodată, erau lucruri mai importante decât credința și cearta din bucătărie.