Expresia unei iubiri necunoscute - Tatăl meu, Iosif

Citiți un fragment din această carte aici.


Foarte multe personaje, pitorești și extrem de ofertante (ca pentru teatru / scenă), sunt prezente în poveștile care compun romanul (semi)epistolar al Răzvanei Niță-Lupu - Tatăl meu, Iosif.

O figură centrală absentă - disidentul Iosif Niță (parte a "Grupului Canal 77"), fugit ca să se salveze în America libertății absolute și a tuturor posibilităților ("acolo totul e luminos, zgomotos, divers, colorat"), în comparație cu potențialul cenușiu / căcăniu al Republicii Socialiste România ("Era către iarnă, străzile Bucureștiului erau acoperite de mocirlă, iar în aer plutea o mâzgă dușmănoasă. [...] Aceeași senzație de provizorat, de șantier abandonat. În jur, aceleași chipuri obosite, triste, de oameni care nu mai speră, nu mai gândesc, nu mai visează.") -, o fetiță mioapă, rămasă aici (care trăiește cu speranța regăsirii: "tu ești grădina mea secretă, bucuria mea deplină"), captivă ("când voi termina școala și voi ști suficient de bine limba engleză voi fugi din țara asta și nu mă voi opri până la Radio Europa Liberă"), împreună cu sora ei geamănă și cu mama lor, în plină eră comunistă (anii ʼ70-ʼ80), o familie atipică, o comunitate care supraviețuiește cum poate ("[...] toate serile ne strângem în jurul aragazului ca strămoșii noștri din grote în jurul focului, cu aceeași grijă milenară ca darul lui Prometeu să nu se stingă."), o societate profund viciată și bolnavă ("speriați suntem oricum. Cu asta se ocupă Miliția și Securitatea") și o țară "nu mai mare decât un sat, nu mai evoluată decât un cătun", încă netratată complet, vindecată doar parțial la căderea regimului ceaușist.

Decreței sau nu - noi, copiii epocii comuniste - ne putem regăsi în peisajul sumbru și crud din fundalul poveștii. Rememorând trecutul și devenind protagoniștii propriilor amintiri, ne dăm seama că citim - în fapt - cartea unei/unor generații și conștientizăm - încă o dată - cât de mult ne-a furat istoria, nouă și familiilor noastre, cât de mult s-a distrus, cât de greu și de umilitor s-a trăit. Nostalgicii n-au loc printre cititorii Răzvanei Niță-Lupu ("[...] Ceaușescu cu tot neamul lui. Îl urăsc. El ne-a despărțit de tine. Îl vreau mut. Îl vreau mort. Dacă aș vedea bine la distanță, l-aș omorî eu."), chiar dacă nostalgia poate fi justificată uneori de anii propriei copilării / adolescențe / tinereți, la nivel teoretic - cel puțin - cei mai frumoși ani din ciclul existenței noastre umane.

Povestea principală a romanului este una a așteptării și a speranței, a înregistrării epistolare a prezentului narațiunii pentru o întâlnire viitoare, proiectată în imaginație. Forța credinței că ea va avea loc, umple un gol și poate face viața, plină de lipsuri, mai susceptibilă de a avea sens. Ceea ce cucerește însă, în această carte, nu este dat de detaliile istoriei și istoriilor personale, ci de stilul autoarei, de felul în care prinde formă și viață - din diverse unghiuri și în cuvinte atent cântărite și alese - fiecare întâmplare / scenă / dialog / moment de reflecție.

Romanul (semi)epistolar al Răzvanei Niță-Lupu trădează o autoare inteligentă, care știe să imprime ritm textului, să îi confere suficientă mișcare pentru ca povestea să nu fie statică sau să treneze în descrieri plictisitoare și detalii inutile. Proza pulsează prin foarte multe contra-puncte, plasate cu mult umor, sarcasm sau ironie în structura narativă. În ansamblu, textul este concis și în același timp profund ("Dumnezeu [...] înseamnă mai degrabă discreție, pudoare și o călătorie misionară în tine însuți [...] Noi construim și calea și clipa și rostul."), cu accente dezarmante de naivitate (în acord cu vârsta personajului-narator) și, din acest motiv, de foarte multe ori irezistibil, trist până la lacrimi sau comic și teatral până la zâmbete complice și râs sănătos.

Tatăl meu, Iosif de Răzvana Niță-Lupu este o carte densă, consistentă, încărcată cu suficientă forță, dar și candoare, sinceritate și adevăruri foarte simplu și penetrant exprimate despre singurătate, viață și relația fiecăruia cu propria imaginație, lume și, în final... cu providența.

Citiți un fragment din această carte aici.