Introducere la Lumea scindată

Citiți un fragment din această carte aici.

Oricât a provocat aspiranții la atingerea nemijlocită a eternității, formula lui Hegel, după care filosofia este timpul ei transpus în gânduri, nu a putut fi contrazisă. În continuare este incontestabil că stabilim caracteristicile lumii în funcție de experiențe - practice, istorice, științifice, civice, politice, morale, poetice, religioase, reflexive -, că filosofia demnă de nume rămâne legată de experiențele acestea luate ca întreg și că durabilitatea construcțiilor filosofice depinde de adâncimea explorării prezentului.

Dar chiar și așa, titlul Lumea scindată poate intriga, fiind vorba de un termen cu sferă largă, lumea, și de un fenomen grav în sine, scindarea. Fapt este însă că, după decenii în care cooperarea a fost, oarecum de sus până jos, cuvântul de ordine, plecând de la împărtășirea în comun a unor valori, dincolo de varietatea întruchipării lor în practici instituționale și curente, lumea apucă deocamdată un nou curs: cel al scindării.

Nu observăm oare că mai nou între țări se găsește tot mai anevoios o bază comună de abordare a inevitabilelor dificultăți ale vieții, cum au fost până de curând doctrina libertății și drepturilor fundamentale ale omului și cea a suveranității naționale? Că și înăuntrul multor țări se rupe țesutul civic? Că valorile rămân frecvent proclamate, dar, în practică, uitate sau chiar strivite? Că disponibilitatea de a discuta cu celălalt scade? Că celălalt este privit mai curând ca pericol decât ca posibil partener? Nu este evident că sporesc suspiciunile și antagonizările? Că etichetele devin mai importante decât realitățile? Că se extind fragmentarismul și egoismul până și în recunoașterea valorilor? Că se recurge la segregarea de oameni care reprezintă umanitatea în ceea ce a avut ea mai profund, de artiști și de sportivi de cea mai înaltă performanță? Că din avanposturile mediatice pleacă mai curând asalturi organizate decât informări oneste cu privire la stările de lucruri? Că se închid canale de discuție factuală și argumentativă? Că tot mai mulți oamenii își înțeleg activitatea ca luptă cu cineva, iar țările, ca luptă pentru putere? Nu sesizăm, după decenii de control al armelor, obsesia livrării de arme și relansarea pe scară fără precedent a industriei armamentului? Nu este izbitoare, după atâtea promisiuni și speranțe, revenirea lumii la blocuri politico-militare? Nu sunt toate acestea indicii suficiente că unitatea lumii, cu care ne-au obișnuit deceniile din urmă, se părăsește în favoarea unei "lumi scindate"?

În istorie au fost scindări, pe suprafețe de mărimi diferite. Azi scindările sunt, tendențial, la nivelul globului. Scindările erei postbelice au fost, se știe bine, ideologice în substanță, grave și costisitoare. Scindarea de astăzi urcă la segregări religioase, artistice, sportive. Consecințele declarațiilor de război, rostite sau numai secrete, ocupă tot mai mult viețile.

Sperăm de fiecare dată ca asemenea fenomene să rămână doar incipiente. Dar faptele nu sunt oarecare, afectează deja viața cotidiană a fiecăruia și nu ar trebui minimalizate.

Scopul acestei cărți este să tematizeze "lumea scindată", ce prinde deocamdată contur, să arunce o privire înăuntrul ei și să identifice o ieșire. Plec de la considerentul că viața noastră ca oameni are loc în împrejurări date ale istoriei, că o trăim inevitabil sub presiunea a ceea ce este, că nicio tehnică de abatere a atenției nu poate escamota dificultățile, că binele propriu nu poate exista câtă vreme în jur alții suferă, că stă în capacitatea gândirii să dea seama de viața trăită, că este datoria fiecăruia, mai cu seamă a celor care se ocupă de cunoaștere și reflecție, să lămurească lucrurile.

Conceptual, "lumea scindată" înseamnă multe lucruri, ce se dezvăluie odată cu înaintarea ei. Este destul să amintesc indicatori precum: deteriorarea înțelegerilor internaționale; conceperea relațiilor în termeni nu de cooperare, ci de luptă; reducerea consultării cetățenești și trecerea executivului deasupra legislativului; ruperea valorilor de reflexivitate; fragmentarea abordării în detrimentul cunoașterii întregului; slabul interes pentru pace și cooperare în condiții de suveranitate bine înțeleasă; ascendentul propagandei asupra analizei; prăbușirea integrității și onoarei.

Astfel de indicatori au devenit realități. Cu cât aceste realități se extind și durează mai mult, cu atât va fi mai grea inversarea tendinței și întoarcerea la normalitate. Pe parcurs se pot petrece multe evenimente neprevăzute. O deteriorare adâncă în istorie este reversibilă abia în decenii.

Deja în orice descriere este o bază normativă, fie și numai implicită. Cu atât mai mult este asemenea bază în evaluări. Caut să o explicitez evocând ceea ce "lumea scindată" înlocuiește și să conturez o alternativă.

Ca să intru cât se poate de direct în miezul subiectului, observ că, odată cu survenirea "lumii scindate", o tradiție impunătoare a conceperii lumii este pusă sub semnul întrebării. Ca viziune, această tradiție a fost reprezentată mai clar de către Herder, cu al său proiect de "filosofie a istoriei umanității", în care și-a asumat că "fiecare popor de pe Pământ are o cultură" rezultată din felul propriu de a aborda viața (Herders Werke in fünf Bänden, Band Vier, Ideen zur Philosophie der Geschichte der Menschheit, Aufbau Verlag, Berlin und Weimar, 1982, p. 10). Umanitatea constă în recunoașterea sub fiecare cultură a oamenilor care au creat-o și în respectul față de ei.

Interesul pentru "istoria umanității" a fost la Herder și un interes pentru "filosofia istoriei umanității", căci cele două nu pot merge decât împreună. Convingere de neclintit! Pentru gânditor, umanitatea prezintă înainte de orice o unitate ("nur Ein und dieselbe Gattung ist das Menschengeschlecht auf der Erde"), ce este originată deja în proiectul divin: "Așa cum Dumnezeu este în natură, la fel este Dumnezeu în istorie; căci și omul este o parte a creației și trebuie să urmeze în desfrânările și pasiunile sale legi care nu sunt mai puțin frumoase și excelente decât cele ce mișcă toate corpurile cerului și Pământului" (p. 340). Istoria stă, la rândul ei, sub o "lege generală (Hauptgesetz)": "Odată ce puterile umane vii se pun în anumite relații cu locul lor și măsura timpului pe Pământ, se petrec toate schimbările în istoria umanității", "forțele vii ale oamenilor fiind cele care duc înainte istoria umanității" (p. 237). De aceea, se poate spune că "întreaga istorie a umanității este o pură istorie naturală a puterilor, acțiunilor și instinctelor (Triebe) conform locului și timpului" (p. 297). De aici este de plecat pentru înțelegerea istoriei.

Putem valorifica multe contribuții ale lui Herder (detaliat în Andrei Marga, Bildung und Modernisierung, 2005, p. 345-354) la cunoașterea umanității. Se pot discuta componentele și organizarea viziunii sale. Dar ceea ce rămâne cel mai durabil este privirea sa cuprinzătoare asupra istoriei, cu diversele ei entități culturale, din punctul de vedere al unității genului uman. Umanitatea este una, culturile popoarelor o diversifică indefinit.

Dar dacă la Herder istoria umanității este în cele din urmă o colecție de rezolvări pe care oamenii, cu înzestrare altfel generală, le-au dat în condiții anume de spațiu și timp, Hegel ne-a obișnuit cu istoria universală privită ca progres - în optica filosofiei sale a istoriei ca "progres în conștiința libertății". "Unitatea istoriei umane rămâne valabilă, doar că ea se asigură în cadrul acestui progres. Istoria universală înfățișează treptele evoluției principiului ce are drept conținut conștiința libertății" (Prelegeri de filosofia istoriei, 1968, p. 57). Această istorie are ca forță propulsoare "spiritul", care este neîncetat creativ. "Istoria universală este perpetua străduință de educare ce-și începe acțiunea pornind de la neînfrânarea voinței naturale pentru a răzbate până la universal și la libertatea subiectivă" (p. 103). După criteriul conștientizării libertății și a generalizării ei în societate, Hegel a și distins "lumile" istoriei universale și a făcut largi considerații, înăuntrul convingerii unității umanității.

Azi are loc un proces de revenire triplă la Hegel. Este vorba de observarea mai atentă a faptului că idealismul său celebru nu are de a face cu moștenirea lui Berkeley, care a redus obiectele la percepții și a creat idealismului prestigiul negativ al unei concepții care ar susține simplismul după care ar fi destul să ai percepții sau idei ca să fie generate, direct, și obiectele respective. Idealismul lui Hegel este cu totul altceva - sesizarea profundă a faptului că în cunoașterea și realitatea vieții umane este prezent continuu subiectul cu tot ceea ce îl distinge - sensibilitate, intelect, rațiune, voință, acțiune. Este vorba apoi de sesizarea în premieră a faptului că acest subiect se raportează la realitate angajând componente semantice, sintactice și pragmatice, raporturile sale cu lumea fiind mediate de relația de recunoaștere a persoanelor. Este vorba, în sfârșit, de recunoașterea superiorității abordării hegeliene a realității, mereu ca întreg, față de empirismele, fragmentarismele și funcționalismele ce au urmat până azi. De aceea, această abordare este adusă tot mai mult în actualitate. Viața noastră se desfășoară în dependență de istoria lumii, dar în cadre circumscrise, încât nu avem de a face nemijlocit cu lumea în întregime. Avem de a face mereu, în viața noastră, pe porțiuni sau în întregime, cu o parte a lumii.

Această observație l-a condus pe Husserl la a profila ceea ce el a numit "lumea vieții trăite (Lebenswelt)". Este vorba de un concept forjat prin circumscrierea "cunoașterii naturale (natürliche Erkenntnis)" - a acelei "cunoașteri ce se ridică odată cu experiența și rămâne în experiență" (Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomenologischen Philosophie, 1993, p. 7). Este cunoaștere legată de "mediul meu înconjurător (meine Umwelt)", acea "lume în care eu mă aflu". "Lumea aritmetică este pentru mine numai acolo, când și atâta timp cât eu sunt orientat spre aritmetică. Lumea naturală însă, lumea în sensul obișnuit, este pentru mine continuu atâta timp cât trăiesc firesc înăuntrul ei" (p. 51). Husserl se referă evident la viața trăită în coordonate oarecum inevitabile, dată fiind echiparea noastră anatomo-fiziologică în confruntare cu un mediu înconjurător natural.

Plecând de aici, discipolii lui Husserl au profilat conceptul de "lume a vieții trăite (Lebenswelt)" și au captat, odată cu el, o zonă aparte a realității vieții umane. Ei înțeleg prin "lumea trăită a vieții (Lebenswelt)" ceea ce este "realitatea de la sine înțeleasă a vieții umane", ceea ce se trăiește în viața de zi cu zi. "Prin lumea trăită a vieții trebuie înțeles acel domeniu al realității pe care maturul conștient și normal îl găsește ca pur și simplu dat în atitudinea intelectului uman sănătos. Prin pur și simplu dat desemnăm tot ceea ce trăim ca indiscutabil, acea stare de lucruri ce este pentru noi neproblematică până la următoarea" (Alfred Schütz, Thomas Luckmann, Strukturen der Lebenswelt, 1979, Band I, p. 25). Acea stare include nu doar obiecte naturale, ci și intersubiectivitatea. Așadar, "ca indiscutabil luăm nu numai ceea ce ține strict de ființa noastră personală, ci și existența corporală a altor oameni; că aceste corpuri sunt înzestrate cu o conștiință care este principial aidoma conștiinței mele; că lucrurile lumii exterioare sunt aceleași în lumea mea și în lumea celor cu care conviețuiesc și au fundamental aceeași semnificație; că o lume socială și culturală structurată este dată istoric pentru mine și contemporanii mei la fel de neproblematic ca lumea naturală; că astfel situația în care eu mă aflu de fiecare dată doar în parte neînsemnată este una creată pur de mine însumi" (p. 27). "Lumea trăită a vieții (Lebenswelt)" este astfel o zonă circumscrisă a realității ce atinge viața noastră mai mult decât oricare alta, căci în ea se desfășoară ceea ce putem socoti de la sine înțelesul vieții noastre. De aceea, ea merită o abordare distinctă.

Habermas a elaborat o analiză sistematică a societăților modernității târzii operând cu perechea de concepte "lumea trăită a vieții" - "sistem". El are în vedere sistemele economice, juridice, politice, culturale ale vieții noastre din modernitatea târzie. Există - conform opticii sale - un "prealabil" nearticulat, tacit, dar inevitabil, al oricărei cunoașteri situat în profunzimea condiției umane, pe care îl redă teoria "lumii trăite a vieții (Lebenswelt)", profilată de Husserl. Habermas își asuma, ca problemă majoră a societății actuale, împrejurarea că, prin intermediul "acțiunilor strategice", "acțiunile instrumentale" din sisteme străpung pe nepregătite "lumea trăită a vieții sociale (soziale Lebenswelt)". Odată cu opusul său major, Theorie des kommunikativen Handelns (1981), "lumea trăită a vieții (Lebenswelt)" a căpătat ponderea unui concept de importanță majoră în științele sociale.

"Lumea trăită a vieții (Lebenswelt)" este, pe de o parte, "contextul" în care se desfășoară "acțiunile comunicative", pe de altă parte, terenul pe care se prezintă, prin instituționalizare, "acțiunile strategice", adică "sistemul". Habermas vede în relația dintre "lumea trăită a vieții (Lebenswelt)" și "sistem" problema centrală a societății actuale: "sistemul" s-a decuplat de "lumea trăită a vieții (Lebenswelt)" și penetrează de acum însăși baza de pe care altădată a pornit - această "lume", așadar.

Ca urmare, atunci când descrie societatea actuală din perspectiva acestei probleme, Habermas pune în lucru trei concepte: "lumea trăită a vieții (Lebenswelt)", "acțiunea comunicativă" și "sistemul". El susține că "lumea trăită a vieții (Lebenswelt)" este "constitutivă" pentru orice "înțelegere (Verständigung)" presupusă de coordonarea acțiunilor actorilor individuali din societate. "Cei ce acționează comunicativ se mișcă permanent înăuntrul orizontului lumii trăite a vieții lor; din aceasta ei nu pot să iasă... Structurile lumii trăite a vieții sunt, în același timp, locul transcendental în care vorbitorul și ascultătorul se întâlnesc; în care ei pot să ridice reciproc pretenția că exprimările lor sunt în acord cu lumea (lumea obiectivă, lumea socială și lumea subiectivă); și în care ei pot critica și confirma aceste pretenții de validitate, pot suporta dezacordul lor și pot urmări acordul" (Jürgen Habermas, Theorie des kommunikativen Handelns, 1981, II, p. 192). Punând-o în legătură cu "acțiunile instrumentale" și "acțiunile strategice", Habermas a eliberat "lumea trăită a vieții (Lebenswelt)" din strânsoarea "filosofiei conștiinței" a epocii moderne, de care Husserl nu a reușit să o desprindă, și a făcut din ea un termen de bază al descrierii societății.

Habermas a analizat cu o profunzime ca nimeni altcineva colonizarea "lumii trăite a vieții (Lebenswelt)" de imperativele de "sistem". El a dat o întreagă viziune având în vedere mai cu seamă ceea ce s-a petrecut până în era globalizării. Duc mai departe, cu noi analize, perspective și soluții, această tematizare a "lumii trăite a vieții" pe terenul vieții din zilele noastre.

Istoricul Eric Hobsbawm a văzut, pe drept, în ceea ce numim oarecum convențional "istoria contemporană", o succesiune de "lumi". El a deschis astfel o altă cale pentru reflecție asupra lumii de azi.

Odată cu Primul Război Mondial s-a prăbușit "civilizația occidentală a secolului al XIX-lea: această civilizație a fost capitalistă în economia ei; liberală în structura ei constituțională legală; burgheză în imaginea caracteristicii ei clase hegemonice; glorioasă în înaintarea științei, cunoașterii și educației, în progresul material și moral și profund convinsă de centralitatea Europei, locul de naștere al revoluțiilor în științe, arte, politică și industrie, a cărei economie s-a răspândit și ai cărei soldați au cucerit și subjugat cea mai mare parte a lumii, a cărei populație a crescut (incluzând vasta și crescânda scurgere a emigranților europeni și a descendenților lor) până la a atinge o treime din rasa umană și ale cărei state de pondere majoră au constituit sistemul politicii mondiale" (vezi Eric Hobsbawm, The Age of Extremes, 1996, p. 6). Europa modernității clasice a dispărut și mai rămâne doar în reveriile nostalgicilor.

A urmat lumea ce a trăit prăbușirea amintită și a alimentat simplificări grosiere de înțelegere a istoriei. Europa, în orice caz, a căzut sub dominația viziunilor ce interpretează economia modernă în "termenii opoziției binare" - dintre un capitalism ce intră în criza din 1929 și un socialism impus de sus, într-o țară înapoiată sub aspecte economice și sociale. Opoziția acestora a pregătit a doua conflagrație mondială.

În urma celui de-Al Doilea Război Mondial au venit "douăzeci și cinci sau treizeci de ani de extraordinară creștere economică și transformare socială, care au schimbat societatea umană probabil mai profund decât orice altă perioadă de scurtime comparabilă" (p. 6). Evident, o altă lume, plină de speranțe.

I-a urmat "lumea" conturată după 1989, rezultată dintr-o criză extinsă: "În lume criza a fost generală nu doar în sens economic, ci la fel de generală în politică. Colapsul regimurilor comuniste între Istria și Vladivostok nu numai că a generat o zonă enormă de nesiguranță politică, instabilitate, haos și război civil, dar a și distrus sistemul internațional care a stabilizat relațiile internaționale în jur de patruzeci de ani. El a dezvăluit, de asemenea, caracterul precar al sistemelor politice interne care s-au bazat în esență pe această stabilitate. Tensiunile unor economii în turbulență au subminat sistemele economice ale democrației liberale, parlamentare sau prezidențiale, care au funcționat atât de bine în țările capitaliste dezvoltate de la Al Doilea Război Mondial încoace" (p. 10). S-a intrat într-o lume care a adus eliberări, dar și o sumedenie de vulnerabilități.

Se poate adăuga observația făcută de mulți că după 1989 "lumea" a devenit unipolară. Preocuparea dominantă a fost dată de căutarea unui nou echilibru înăuntrul societăților, apelând la democrația liberală, și, de asemenea, o reconfigurare în relațiile internaționale. S-a solicitat conlucrarea la o lume organizată pe baza libertăților și drepturilor fundamentale ale individului și cetățeanului.

Contemporaneiști de certă referință au atras însă din timp atenția că în jurul anului 2010 s-au schimbat raporturile lumii formate în 1989. S-a vorbit de redistribuția puterii dinspre Vest spre Estul asiatic (Zbigniew Brzezinski, Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, 2012), s-a propus regândirea strategiilor într-o lume care a devenit mai complicată decât antecesoarea ei (Henry Kissinger, World Order, 2014), chiar și conservatori militanți au luat act de schimbarea ce se petrece în raporturile dătătoare de ton de pe scena internațională (Robert Kagan, The World America Made, 2012). Azi schimbarea amintită și intrarea într-o nouă lume nu mai suscită îndoieli.

Senzori intelectuali dintre cei mai proeminenți au căutat, de altfel, să specifice în ce lume se intră. Deja în vestita lor dezbatere pe podium de la München, Jürgen Habermas și Joseph Cardinal Ratzinger (Dialektik der Säkularisierung. Über Vernunft und Religion, 2005) au arătat convingător că se pășește în "societatea postseculară" - acea societate în care religia, supusă unei continue și radicale critici sub iluminism și scientism, revine printre resursele culturale indispensabile unei vieți demne de a fi trăită. Un istoric pătrunzător a vorbit pe documente (vezi Niall Ferguson, Civilization. The West and the Rest, 2011), nu numai de răspândirea creștinismului, ci și de proiectul conducerii chineze din ultimele decenii de a sprijini instituționalizarea religiei creștine în China - fapt cu consecințe vaste în orientările lumii.

S-au intensificat preocupările de a sesiza mai profund în ce formă a intrat societatea modernă. Diagnoze ca "societatea cunoașterii", "societatea informației", "societatea cinică", "societatea vidului moral", "societatea haotică", "societatea minciunii", "societatea indiferenței", "societatea infantilă", "societatea mediatică", "societatea riscului", "societatea narcisistică", "societatea cleptocratică" au surprins, fiecare, câte ceva din noua dinamică a societăților. Am preferat formula, mai cuprinzătoare și mai accesibilă verificării factuale, a "societății nesigure" (vezi Andrei Marga, Societatea nesigură, 2016), care să dea seama de un fapt proeminent: nu suntem la "sfârșitul istoriei", cum postula neoliberalismul reluând ideologic filosofia istoriei a lui Hegel, ci mai curând la o cotitură a modernității plină de amenințări: recesiunea continuă, slaba integrare socială a noilor generații, tensiunile geopolitice, terorismul cu bază confesională. S-a confirmat că eliberarea inițiativei individuale, generalizarea liberei inițiative, constituie mijlocul de a demantela sisteme autoritare, dar nu mai este un mijloc suficient pentru a construi sisteme democratice (Guillermo O'Donnell, Philippe C. Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, 1986). Numai o democratizare fără amânare și fără resturi permite asemenea construcție.

Oricum, cunoașterea și înțelegerea lumii în care trăim condiționează adecvarea și relevanța a ceea ce întreprindem. Lumea de după 2010 se articulează în continuare sub ochii noștri. I-am dat o primă caracterizare în alt loc (Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017). Lumea actuală are ca indicator impunător ascensiunea la rangul de supraputere a Chinei (detaliat în Andrei Marga, China ca supraputere, 2021) și dependența strânsă a oricărei soluții la dificultățile de astăzi de atitudinea marii țări de la Răsărit.

Acesta nu este singurul indicator al noii lumi, în care suntem acum. Dar din acest indicator - având în vedere capacitatea economică și tehnico-științifică a Chinei, dependențele economice mondiale, politica externă inovativă și dezvoltarea socială și instituțională solidă - mai sunt de derivat multe consecințe.

Indicator este și împotmolirea neoliberalismului, ca ideologie ce a înlocuit practic, din anii 1990 încoace, socialismul răsăritean și liberalismul clasic. După cum alt indicator este trecerea la digitalizarea pe scară mare a producției și a schimburilor, ale cărei implicații nici nu se bănuiesc deocamdată.

Pandemia din 2020-2022 a lovit dezvoltarea pretutindeni. Urmările ei sunt tragice sub aspectul pierderii de vieți omenești, dar și al distrugerilor de capacități și al afectării pe ani buni a societăților. Orizontul deschis al dezvoltării din anii prepandemici nu va fi regăsit curând (Andrei Marga, Lecțiile pandemiei, 2022). Nu este lămurită nici astăzi originea virusului pandemic, dar sunt tot mai puțini cei care exclud un incident în relația supraputerilor. În plus, se conturează deja cu limpezime profitorii pandemiei și miliardele pe care le-au încasat.

Neînțelegerile supraputerilor au fost cadrul izbucnirii războiului din Ucraina, debutat, cum se știe, cu o acțiune militară a Rusiei pentru a stinge o mișcare cu repercusiuni în toate direcțiile. Am arătat cu alt prilej (Andrei Marga, Stăpânirea complexității, Creator, Brașov, 2023) că, în mediul discuțiilor, suprapline de propagandă, privind acest război, se dovedește că abordarea "realismului american", al școlilor de la Chicago și Harvard și al multor școli europene, este cea mai apropiată de realitate.

Aici adaug doar evaluarea că, dacă nu intervine înțelegerea de ultimă oră a supraputerilor, atunci vom trăi într-o lume până la capăt scindată. Va fi o lume în care se revine la blocuri politico-militare, cu ideologii specifice și propagandele de rigoare, ce păreau, toate, scoase definitiv de pe scenă, și mai cu seamă o lume în care individualul și specia, aspirația și realitatea, libertatea și înțelegerea, norma și acțiunea s-au rupt. Cooperarea deceniilor din urmă va ceda locul polemicii, confruntării și irosirii de resurse și posibilități.

"Lumea scindată", fiind lumea în care umanitatea a poposit și în care ne este dat să trăim, este obiectul reflecției din volumul de față. Aș menționa în această introducere doar problemele majore în fața cărora aceasta ne pune și care alimentează considerațiile din această carte.

Prima problemă vine din economie. Analize noi (vezi James K. Galbraith, Wachstum neu denken. Was die Wirtschaft aus den Krisen lernen muss, 2016) au adus argumente pentru teza că cele două abordări ce au dominat gândirea economică postbelică, originate la Keynes și, respectiv, la Hayek, nu fac față crizei care a început în 2008 și s-a încheiat în SUA, dar nu și în Europa. Și o teorie, și alta operează cu premise tacite pe care realitatea le contrazice. În fapt, variabilitatea prețurilor materiilor prime și energiei, conflictele amenințătoare, practici egoiste ale băncilor, tehnologiile care fac superfluă forța de muncă schimbă asumpțiile obișnuite ale economiei. Sub asemenea premise, nu dă rezultate nici pachetul keynesian al intervenției statului și nici politica hayekiană a austerității. Soluția care intră în actualitate este reorientarea economiei spre "solidaritate în năzuința noastră la o viață bună" (p. 12), ce ar putea fi caracteristică noii lumi.

Analize și mai noi spun simplu că, "în pofida propagandei globaliste, solicitarea la statalitatea națională este neîntreruptă și crește mai departe ca urmare a experienței din globalizare" (Wolfgang Streeck, Zwischen Globalismus und Demokratie. Politische Ökonomie im ausgehenden Neoliberalismus, 2021, p. 508). O reorientare amplă urcă pe scenă, fie și în condițiile sporirii complexității societăților actuale.

Este de discutat dacă va exista capacitatea de a reorienta economia lumii, cât de curând și în ce condiții. În orice caz, vor câștiga economiile naționale care vor fi capabile să facă rapid conversiunea la economii ce rămân în interacțiunile mondiale, dar sunt în stare să se restructureze în jurul suveranității, interesului public, solidarității.

A doua problemă vine din evoluția democrației. Deja cu mai bine de un deceniu în urmă s-a observat o schimbare și s-a introdus un termen, cel de "postdemocrație" (Colin Crouch, Postdemocratie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008), pentru a semnala slăbirea democrației. "Conceptul desemnează o comunitate în care are loc ceva de genul alegerilor, ca și înainte. Aceste alegeri pot să ducă la situația în care unele guverne sunt constrânse să plece și în care, în orice caz, team-uri concurente de experți în public relations controlează excesiv dezbaterile publice în campaniile electorale, încât acestea devin un spectacol, în care se discută doar anumite probleme, alese în prealabil de experți. Majoritatea cetățenilor joacă în această situație un rol pasiv, în tăcere, chiar apatic, reacționând doar la semnalele ce li se transmit. În umbra acestei înscenări politice, efectiva politică, ce reprezintă înainte de orice interesele economiei, se face în spatele ușilor închise" (p. 10). În vreme ce instituțiile democratice rămân, formal, intacte, procedeele politice și guvernele se îndreaptă tot mai mult într-o direcție tipică pentru timpurile predemocratice. "Influența elitelor privilegiate crește, cu urmarea că proiectul egalitar este confruntat din ce în ce mai mult cu propria lui neputință" (p. 13). Nu înseamnă că se trăiește în societăți nedemocratice, dar parabola democrației se închide într-o fază a acesteia în care se accentuează diferența dintre pretențiile de legitimare ale diferitelor politici și realitate.

Odată cu trecerea la "postdemocrație" se deschid multe probleme, dar una este de importanță fundamentală. Ca să avem termeni de comparație, aș aminti că Thomas Jefferson se îngrozea la gândul că vor apărea monopoluri economice, pe care le socotea antinomice cu democrația. Azi nu mai putem fi atât de pretențioși: sunt deja numeroase monopoluri, în cele mai multe domenii ale vieții sociale - de la economie la distribuirea informațiilor. Cu aceasta suntem însă conjurați să lămurim cum este posibilă democrația în condiții de concentrări de putere economică, administrativă, mediatică, culturală, militară.

Începând cu anii treizeci, atât de invocata astăzi, dar și infim citită și cunoscută "școală de la Frankfurt", cu prima ei generație - Horkheimer, Adorno, Marcuse, Pollock, Neumann, Benjamin - a atras atenția asupra schimbării condițiilor democrației odată cu intervenția statului în economie și aplicarea cuceririlor științifico-tehnice în producția de bunuri de consum, care permit "manipularea" pe scară mare a societății și "condiționarea" a înseși nevoilor oamenilor (detaliat în Andrei Marga, Filosofia critică a "școlii de la Frankfurt", Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014, p. 111-125). Astăzi se trăiește din plin în societăți rezultate din acești factori. La care s-a adăugat, desigur, în timp, "industria culturală", în urma căreia s-a format "societatea mediatică".

Celebra "școală" a anticipat o evoluție și a căutat o rezolvare. Ea nu a văzut vreo ieșire din "închiderea" societății, alta în afara "utopiei", dar a semnalat, înainte de oricine, ceea ce se petrece cu democrația. Nimeni nu a prevenit atât de clar asupra pericolelor la care este expusă democrația în modernitatea târzie.

Desigur, nu se poate rămâne la optica "școlii". Nimeni nu o cere, chiar dacă este vorba de o școală ramificată pe glob, care a dat sute de profesori și cercetători de cea mai competitivă calificare. Optica a fost schimbată odată cu două generații care au urmat până azi - cea reprezentată de cuprinzătoarea reconstrucție întreprinsă de Jürgen Habermas (vezi Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, Editura Academiei Române, București, 2022) explorând "continentul" comunicării, în fapt al "comunicării nedistorsionate", și apoi cea ilustrată de reconstrucția procesului istoric ca proces de "recunoaștere" a persoanelor în interacțiunile societății, a lui Axel Honneth (vezi Andrei Marga, Introducerea în filosofia contemporană, Compania, București, 2014). Acum o nouă generație urcă pe scenă și-și propune să fructifice în noi contexte "gândirea critică", ce a particularizat dintotdeauna "școala". Ipotezele ei au nevoie, desigur, de examinare și verificare, ca orice teorie.

Fapt este că azi democrația este pusă în cauză de evoluția ei lăuntrică, mai mult decât de alte forțe. Sursa internă ultimă a dificultăților ei este despărțirea de meritocrație, de care era legată la origini. Desigur, evoluția societății moderne a creat nu numai condiții favorabile, ci și dificultăți, pe care democrația nu le-a putut stăpâni la timp, încât s-au înmulțit derapajele. Odinioară, prin vot democratic, s-au instalat pervers dictaturi. Azi, după alegere "democratică", mulți decidenți întrec monarhii de odinioară în abuzuri de putere.

Democrația nu este provocată astăzi de vreun colectivism, cum a fost "socialismul răsăritean", nici de vreo mișcare ce sacrifică libertățile și aservește individul comenzii unice, cum a fost "centralismul democratic". În definitiv, cel puțin de trei decenii acestea au trecut în muzeu. Mișcări minuscule de asemenea culoare există, căci istoria este totdeauna mai bogată decât liniile hotărâtoare, dar nu în funcție de orice mișcare, cu orice pondere, evoluează libertățile și democrația.

Trecutul istoric își are părțile lui negre, condamnabile - faptele istorice sunt fapte. Ar fi cazul ca acest trecut să fie lămurit de scrieri ale istoriei documentate factual și edificatoare, încât să se împiedice manipulările cu istorii reconstituite doar subiectiv. Un trecut nelămurit este obiect facil de manipulări grosolane.

Oricât se invocă propagandistic, la drept vorbind nimeni nu vrea astăzi "comunism". Apelul propagandistic la trecut și legitimarea prin reacție la trecut este azi doar semn al incapacității de a elabora soluții la ceea ce trăiesc oamenii aici și acum, sincrone cu lumea actuală, și, desigur, de a concepe și realiza dezvoltări.

Democrația este pusă în cauză azi de unii care, odată ajunși la decizii, nici nu știu, nici nu vor și nici nu pot să le asigure. Știm prea bine că voința de democratizare a unei comunități, atunci când există deopotrivă și comunitatea și voința, nu poate fi oprită. Numai că faptele dovedesc că ea poate fi abătută. De aceea, nu este de mirare că autocrați sunt chiar în democrații, mai frecvent și mai clar decât în alte regimuri. Și din acest punct de vedere, libertățile și democrația au nevoie de o primenire sub aspectul conceperii și al asigurării lor.

A treia problemă vine din starea generală a lumii, în care se petrece o cotitură bogată în implicații. Spus direct, neoliberalismul se abandonează odată cu noile intervenții ale statului în economie din țările de referință. Din momentul abandonului, postglobalizarea se conturează, mai mult ca oricând înainte, ca posibilitate concretă, cu atât mai mult în consecința directă a scindării lumii.

Ca urmare, sunt tot mai multe motive să gândim ceea ce vine după globalizare (detaliat în Andrei Marga, După globalizare, Meteor Press, București, 2018). Tema este deja la ordinea zilei, pentru a pregăti viitorul. Sondarea viitorului nu este însă de la sine înțeleasă în constelația culturală a globalizării, care o privește cu suspiciune. Pentru această explorare este nevoie de interogații și conceptualizări ce depășesc tematizările de azi. Ele abia se conturează.

A patra problemă vine din fluiditatea în care a fost plasată - prin pandemie și tensiunile dintre supraputeri - ordinea lumii. În jurul anului 2010 s-a schimbat ordinea lumii, trecându-se de la ordinea unipolară instalată la începutul anilor nouăzeci la o nouă ordine. Acum aceasta din urmă este în curs de concretizare în diferite regiuni ale lumii, cu tensiunile și conflictele inerente unei reașezări de proporții. Ca urmare, geopolitica revine la masa analizelor și trece înaintea multor altor discipline. Interesul este momentan mai mare pentru poziționare geopolitică decât pentru modernizare economică și democratizare a propriei societăți. Pe fondul scindării lumii, cu atât mai mult.

În laboratoarele puterilor se examinează azi diferite scenarii. Printre propuneri și așteptări, nu lipsesc schimbări radicale în raport cu geografia politică actuală. Deocamdată nu este nimic stabilit, dar puține eventualități pot fi acum excluse.

A cincea problemă vine din consumarea viziunilor care au dominat în ultimele decenii. La începutul anilor nouăzeci intra în muzeu viziunea "socialismului răsăritean". Numai că, în virtutea unei complicate conexiuni lăuntrice, ea antrena în declin și "lumea liberă", așa cum era prezentată de viziunea rivală, a liberalismului. Neoliberalismul s-a instalat și a dominat lumea până la pandemia din 2020-2022 și războiul din Ucraina. Acestea pun capăt neoliberalismului - indicatorul cel mai simplu și evident fiind împrejurarea că statele, ca instituții, au preluat explicit controlul în societate.

Trebuie spus iarăși și iarăși că fără libertăți și drepturi cetățenești și democrație, înțelese la propriu, în legătura lor cu demnitatea umană, în care ele au apărut în zorii modernității, nu este viață demnă de oameni. Dar realizarea și realitatea lor se cer azi interogate profund și responsabil. Nu mai ești nici cetățean liber și nici democrat prin aceea că te reclami din acestea, mintea rămânându-ți colonizată de propaganda ce li se opune sau este, măcar, în urma lor. Nici libertățile cetățenești și nici democrația nu se lasă logic trecute în proprietatea cuiva - ambele conțin un moment de generalitate ce face imposibilă confiscarea lor de un grup, de o școală, de o țară, de o ideologie sau propagandă.

Este nevoie tot mai perceptibil de reconfigurarea cetățeniei democratice și a democrației. O nouă viziune axată pe libertate, dreptate și solidaritate a devenit necesară, dacă este ca modernitatea să fie promovată, dar această viziune abia se întrezărește.

A șasea problemă este criza în care au intrat recunoașterea și mai ales respectarea diversității oamenilor, culturilor. Reforma religioasă de cu secole în urmă a recunoscut dreptul fiecărui om de a se raporta cum crede la absolut. Statul modern a introdus în legi respectul libertății fiecărei persoane. Cetățenia, democrația și suveranitatea națională în statul de drept au mers mână în mână. Occidentul european și, pe baza lui, Occidentul în general au câștigat supremație istorică făcând din recunoașterea și respectul diversității o valoare conducătoare.

Azi tocmai diversitatea se înțelege tot mai puțin. Nu s-a ajuns nici măcar la modelarea unei relații satisfăcătoare a culturilor, care s-a discutat în ultimele decenii. Organizarea civică a altora stârnește alergie și este simplificată și preluată în termeni de luptă ideologică. S-a ajuns din nou la impasul anilor cincizeci, dominați de confruntarea, tot alergică, ideologică și simplificatoare, dintre "democrația socialistă" și "imperialism" - acum este între "democrație" și "autoritarism". Comic este faptul că se apelează la același fel de propagandă, bazată pe dirijarea informației, adevăr unic și caricaturizarea rivalului, doar că direcția ofensivei este inversă. Ca și atunci, lipsește și acum o analiză sistematică a societăților care să susțină distincții atât de pretențioase.

Înțeleasă în profunzime, începând cu anvergura neobișnuită a istoriei ei, "occidentalizarea", având ca temelie demnitatea umană și libertățile și drepturile fundamentale ale individului și cetățeanului, este naturală. Nu occidentalizarea se află în dezbaterea istorică ce contează și nu ea desparte mințile. Ceea ce le desparte este acum folosirea occidentalizării ca paravan pentru organizări și politici care doar nominal au legătură cu termenii occidentalizării. Ca indiciu, a proliferat, se observă ușor pe scenă, categoria de inși de capacitate îndoielnică, dar versați ca politruci și propagandiști care, sub pretextul occidentalizării, procedează la aservirea cetățenilor și a țărilor. Așa stând lucrurile, azi și occidentalizarea are a deveni reflexivă - spre a ieși din prizonieratul față de această categorie. Trebuie reasumată diversitatea și elaborate modelări ale conviețuirii dincoace de disciplinare și libertinism, punând în valoare integritatea și responsabilitatea persoanelor.

A șaptea problemă este declinul justiției și, mai concret, al independenței justiției. Nu doar țări ca Ungaria și Polonia, dar mai nou Israelul și alte țări reclamă faptul că justiția este folosită în fapt ca instrument politic în democrații. Aceste țări caută un echilibru al puterilor "executivă", "legislativă" și "juridică" prin care să evite deopotrivă sustragerea de la justiție a "executivilor" și "legislativilor", dar și preluarea conducerii societății de către procurori și judecători, care vor să facă legi și să trieze politicile și exponenții acestora. Chiar la New York au apărut indicii ale unei acțiuni politice a unor procurori preocupați să-și servească propria grupare politică.

România a și fost, din păcate, terenul experimentului funest, în care așa-zisa "direcție națională anticorupție", cu juriști precar pregătiți, a fost instrumentată pentru a implementa politici care nu au nimic de a face cu democrația. Rezultatul a fost nu doar sporirea corupției în general în societate, ci chiar printre "agenții anticorupție". Mai grav, rezultatul a fost ridicarea abuzului la nivel de practică organizată, afectarea democrației și în cele din urmă neperformanța din societate.

A atinge dreptatea în justiție, prin independența acesteia, nu este astăzi ușor, în epoca marilor concentrări de putere economică, politică, militară, mediatică. Mai întâi, în multe țări sunt carențe grave ale pregătirii juriștilor, încât ajung procurori și judecători persoane fără experiență profesională, civică, etică, metodică corespunzătoare. Apoi, în unele țări, independența justiției este pusă în funcție de voința unor persoane - în România de voința președintelui - în loc ca ea să fie fructul voinței publice și să rămână sub controlul unor instituții publice. Mai departe, și aparatul justiției trebuie să rămână sub control parlamentar și public, în cel mai larg înțeles, altfel democrația însăși este în pericol. În sfârșit, independența justiției este, alături de alte performanțe majore dintr-o societate - dezvoltarea economică, nivelul democratizării, condițiile de realizare individuală, posibilitatea exercitării criticii - în funcție de calitatea politicilor publice și, în cele din urmă, de calibrul decidenților. Pe scala dintre stupidocrație, trecând prin mediocrație și urcând la meritocrație, se decide în bună măsură, mai ales în concentrările de putere de astăzi, soarta independenței justiției și, desigur, soarta oamenilor.

După consumarea unei lumi, vine chestionarea viziunii și, la capăt, reconstrucția de viziune. Pentru a putea fi relansate, modernitatea și componentele sale, libertățile și drepturile omului și cetățeanului, democrația, occidentalizarea au nevoie azi de reflexivitate și, în mod exact, de noi inițiative. Cultura europeană, pe solul căreia trăim, este prima solicitată la reflecție de sine profundă, căci ea plătește azi din plin crizele devenite endemice, pandemia și războiul în desfășurare.

În această situație au și început să apară inițiative. Ca și altădată în istorie, ele încep cu cei care gândesc intensiv și sistematic, în fapt și în mod frecvent cu filosofia. Mă atașez curentului acestor inițiative de înnoire a filosofiei și discursului public sub provocările unei schimbări a lumii. Explorez implicațiile scindării lumii sub aspecte felurite - economic, social, mediatic, cultural - rămânând însă sub cupola filosofiei. Expresie a acestui atașament, cartea de față începe cu o incursiune în filosofie - la concurența de azi dintre cotitura cu vaste implicații a "întoarcerii la Hegel" și, astfel, la o abordare factuală, lucidă, luând în seamă întregul situațiilor, și transformarea popperismului în politică curentă. Incursiunea este urmată de efortul de a conceptualiza societatea în care s-a intrat, plecând de la observația că taxonomiile existente ale societăților nu mai fac față. Un fel de "societalism" - o societate în care individul este liber, dar, destul de paradoxal, mai dependent ca altădată de ceea ce-l încadrează - s-a instalat deocamdată, în contextul unei birocratizări păguboase. Întrucât de cunoștințele împărtășite de oameni atârnă deciziile, fac un pas mai departe indicând ceea ce se petrece în cunoașterea la care se recurge astăzi, pe bază de observații noi: sporirea puterii cunoștințelor, extinderea digitalizării și înflorirea sofisticii. Evidențiez caracteristici ale "lumii scindate" în drept, concentrându-mă asupra "crizei legitimării", în etică - "suspendarea eticii", în educație - degradarea formării universitare, în cultură - muzealizarea de tradiții viabile, în literatură - radicalizarea opticilor, în alte domenii - atacarea umanității omului. Închei cu studii strategice ce au dublu orizont: ieșirea din "netransparența" istorică și "confuzia" ce se dilată în zilele noastre și restaurarea păcii durabile.

(Cluj-Napoca, 30 martie 2023)

Citiți un fragment din această carte aici.