Cum mă vede... colegul meu de bancă / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Sunt o persoană confuză. Mereu mă gândesc cum să procedez în anumite situații. Ai mei mă dojenesc mereu, de-aia nu prea mă înțeleg cu ei. "Matei, mai pune și tu mâna pe o carte", îmi zic mereu. Așa că mi-am lăsat părul lung. Fumez prea mult. În trei ani și patru luni, mi-au spus doctorii, o să mor de cancer pulmonar. Gândește-te, doar. Să fii diagnosticat cu cancer la 16 ani... Nu duc o viață grea. Duc o viață leneșă. Și mi-e lene s-o schimb.


Mă cheamă Tiberiu.

Îl cunosc pe Lupu de... vreo opt luni. E un prieten bun, dar un coleg de bancă exasperant. Cred că are ADHD. Mereu desenează în timpul orelor, bate ritmul, a, și cea mai ciudată chestie a lui - are un dialog, pe foaie, cu el însuși.

Bă, nu zic că nu-i mișto, că e. Dar poate să fie mai mișto. Și să își mai facă și el o temă din când în când. Nu o să-l omoare.


Cum să încep?

Cu începutul, bănuiesc. Cu superputerea. Dacă aș avea o superputere, ar fi să fac persoane să uite de mine. Fie un individ, fie un grup. Atunci când vreau eu, să fiu uitat.

Spre exemplu, o să facem un exercițiu de imaginație. Deschid ochii dimineață, mă uit la ceas, mă dau jos din pat și realizez că am întârziat la oră. O fac pe profa să uite că exist și așa nu își dă seama că sunt absent. Iar atunci când ajung, nu intru la oră, pentru că m-ar întreba cine sunt. Aș vedea-o pe hol și i-aș spune că am fost, de fapt, la oră. E o chestie interesantă, vedeți. Chiar dacă pare dubios sau neobișnuit la început. Dar da, asta e superputerea mea.

Sau când sunt plecat de acasă și știu că ai mei o să facă o scenă, îi fac să uite de mine. Pornesc spre casă oricând vreau, cu gândul că nu am nicio responsabilitate. Nu înțelegeți?!

Nu cred. Toată chestia asta e foarte mișto. Apoi, deodată, cum să spun... Mai e și posibilitatea ca lucrurile să meargă prost. Da, superputerea mea intră în acțiune atunci când vreau eu să intre, și funcționează cum vreau eu să funcționeze, dar se poate ca oricând lucrurile să meargă prost. Se poate mereu să se întâmple asta. Să existe repercusiuni. Să mă îndepărtez de persoane. Și asta e tristuț. Și mă uit în jur și îmi dau seama că lumea e mică. Și persoanele pot să uite de mine chiar dacă eu nu vreau asta. Și nu îmi place să mă gândesc la asta, pentru că sunt genul de persoană care își dorește, mai mult sau mai puțin, un fel de control asupra vieții, deși nu fac nimic în privința asta și las lucrurile la voia întâmplării pentru că e greu să fac ceva. Și superputerea mea ar ușura din greutatea asta.

Dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș face-o doar pentru că aș decide că vreau să încep să muncesc pentru lucrurile pe care mi le doresc. Slabe șanse ca vreodată să se întâmple acest lucru.

Dar aș face atâtea cu această superputere. Aș freca menta la infinit. Aș trece prin viață ca lebădă prin apă, fără să îmi las amprenta pe cineva sau ceva în special. Și știu că multă lume nu ar alege această superputere. Mereu mi s-a spus că sunt mai ciudățel de fel și conștientizez acest lucru. E ok.

E ok pentru că ajung acasă și mă simt mai mult sau mai puțin împlinit pentru că e chestia mea. Și e bine să ai chestia ta. Pentru că fiecare om are chestia sa, știți? Și asta ne face diferiți și speciali în felul nostru. Vreau să spun... Nu știu ce vreau să spun.

Oricum nu o să am vreodată vreo superputere, pentru că asta e viață reală, nu ficțiune.

Nu mai contează.
Nimic nu mai contează acum.


Iar a înviat Isus. Credeam că n-o mai face și anu' ăsta. Dar a făcut-o și, Doamne ajută, a trebuit să ne adunăm toți la masă, cum se face, bineînțeles. Fie că vrem, fie că nu. Și bănuiesc că e ok, na, oarecum nu e așa de deranjant. Dar tot e, fiindcă în fiecare an, nu putem doar să ne bucurăm de prezența membrilor familiei, nuuu. Trebuie să existe de fiecare dată o chestie care să mă sece.

Așa că stau la masă și mă uit în jur. La tata, mama, frate-miu, care nu are nicio grijă pe lume, doar stă pe telefon, unchi-miu, mătușa mea, copilul lor, care are - cât? - nici un an, celălalt set de unchi și bucătăreasa, bunica mea, mamaia (cu accent pe i, așa îi ziceam de mic). Nu vă imaginați că dacă suntem mulți, stăm toți la vreo masă mare sau ceva, nu. Toți stăm caraghios în sufrageria de la etajul opt, unde stă mamaia, Adriana și Ștefan, care sunt celălalt set de unchi, stând toți care cum apucă, mâncând, la fel, care cum apucă, ba în picioare, ba pe canapea sau chiar pe jos, cu filmul Isus din Nazaret pe fundal, ca orice familie de români. Dacă prindeai loc pe canapea sau pe cele două scaune, erai norocos, aveai loc la mica măsuță. Oricum nici pe măsuță nu prea e loc să-ți lași farfuria, pentru că acolo sunt adunate la un loc toate mâncărurile. Deci, pe scurt, e o experiență.

Tata e mereu bucuros atunci când ne strângem, el fiind, de regulă, un om serios. Când are sarmale în farfurie, e fericit. Om simplu. Ai crede că nu se înțelege deloc cu soacra. A început să îmbătrânească, ca toată familia, de fapt.

Dar n-am nimic cu tata și nimeni nu are pentru că de obicei el rezolvă conflictele militare din aceste reuniuni. Cel care le provoacă, unchiu' George, chel, cu barbă, ochi căprui, înalt, însărcinat cu o burtă de bere, care se vede aiurea pe fizicul lui, care a fost făcut să fie slab. Genul de persoană care se înjură în trafic cu toți proștii și crede că vaccinul de covid conține nu știu ce CIP. Fratele mamei. De fapt, toate rudele de la reuniuni sunt din partea mamei. Fratele lui tata stă în Galați și mergem mai rar pe la ei.

Bineînțeles că nu e liniște la masă. Niciodată nu e.
- Hristos a-nviat!
- Adevărat a-nviat!
- Și, spune, măi Mateiaș, mai ai și tu ceva prietene acu' c-ai început liceul? Trebuie să fie toate fetele numa' după tine.
- Toate sunt...

Logic că am spus-o ironic. Nu prea cred că interesează de fapt pe cineva de la masa asta cum o duc cu fetele. Asta e enervant rău. Decât să încerci să faci small talk, mai bine o lași baltă, Gheorghe.
- Cum toate, Matei, nu parcă erai cu fata aia, cum o chema... Diana, Dorina, D.. Ceva cu D...
- De câte ori să vă zic că Daria e doar o prietenă.
- Păi, cum? De câte ori nu intru peste tine și tu mereu vorbești cu ea?
- Da, dar asta nu înseamnă că suntem împreună.

Hop și Gheorghe.
- Nu înțeleg, nepoate, de ce ai ascunde așa ceva de familia ta. Singura și unica.

Pune paie pe foc. Mereu face asta și mereu mă enervează când face asta.
- Nici eu nu înțeleg de ce aș ascunde faptul că am o prietenă. Dar n-am, așa că nu ascund nimic.

Acum, din micile conversații pe care de regulă le avem fiecare cu cine apucă, toată atenția era la mine. Mi se pare normal. Fix acum! Bine, eram mai mult sau mai puțin în poziția în care să atrag atenția. Pentru că mă răsteam puțin și eram defensiv.
- Și atunci, care-i treaba?

Se bagă și mamaia, o observ cu colțul ochiului.
- Nu e nicio treabă. Chiar nici una. Această conversație nu are niciun rost.
- Vă plăceți reciproc, e clar.

Paiele nu erau suficiente, nu... A trebuit să toarne și benzină. Am zis că nu se poate așa ceva. Acum chiar m-am aprins.
- Nu, oameni buni! Nu pricepeți? Ca să înțelegeți clar, noi ne sunăm și vorbim despre teme, lecții...
- Fix tu ești, studiosule.

Tata mi-a tăiat-o scurt. Scurt rău. Bine, a fost și vina mea.
- Bine, da, nu. Vorbim despre persoanele de care ne place. Separat adică.
- Și atunci, de cine îți place, dacă nu de Daria?

Din defensiv am devenit și mai defensiv. O ținem tot așa, se pare.
- Asta nu vreau să zic.
- Atunci revenim la întrebarea de la început. De ce ai ascunde asta de familia ta?
- Pur și simplu nu vreau să zic. Nu vreau și punct.

În acest punct, toți săreau pe mine și mai aveau puțin și mă implorau să zic. Atunci am cedat.
- NU. VĂ. PRIVEȘTE.

Bineînțeles că atunci când m-a văzut că mă ridic și țip, tata m-a dojenit. Poate mai tare decât doar un simplu dojenit. Dar nu înțeleg. De obicei el e de partea mea. Am exagerat?
- Du-te jos. (Noi stăm la etajul 6, în același bloc) Vorbim mai încolo.

Mi-a spus-o apăsat tare. Printre dinți, așa. Normal că am ieșit vinovat din situația asta, normal. Da' nu înțeleg, frate, ce-i așa foc. Pur și simplu nu îmi place să vorbesc despre asta. Sunt foarte puține persoane cu care vorbesc despre asta. E o chestie deranjantă. Nu înțeleg neapărat de ce, dar e, și mi-ar plăcea dacă lumea nu ar mai folosi acest subiect ca să se bage în seamă cu mine la o masă în familie.

Au plecat cu toții mai târziu și nu sunt foarte sigur ce s-a mai întâmplat după ce am plecat, și nu prea îmi pasă așa de mult. Probabil au vorbit tot de mine, că au obiceiul ăsta prost să facă asta. Mă scoate din sărite. Au ajuns și ai mei jos, m-au pedepsit și s-au culcat, așa, lejer, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Nu mai pot să ies din casă două săptămâni.

A trebuit să învie din nou Isus...