Ce înseamnă pentru mine competiția / Scenariu scurtmetraj (fragment) - Condoleanțele mele

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


M-am văzut de multe ori față în față cu competiția. Mereu mi s-a părut că era înfricoșătoare. Pentru că rezultatele mele îmi aduceau sau nu validare din partea tatei.

Eu am făcut înot de performanță timp de 11 ani de zile. De la 3 la 14 ani. Ceva timp... Și începând de pe la 7 sau 8 ani, mergeam de vreo trei sau patru ori pe an la concursuri.

Niciodată nu m-am obișnuit cu sentimentul dinainte.

Mereu, în mașină, primeam, vezi doamne, sfaturi de la tata cum ar trebui să înot și ce ar trebui să fac. Dar nu îl auzeam. Era doar o voce pe fundal. Dar nu e ca și cum nu zicea bine ce zicea. Nu e ca și cum nu mă interesa ce avea de spus. Doar că nu eram în stare să fiu atent. Cert e că nu puteam, de fapt, să fiu atent la nimic și mintea mea era complet goală, de parcă nu puteam să mă gândesc la ceva concret. Și mă simțeam împietrit, de parcă nu aveam picioare. Asta era cel mai groaznic. Că nu îmi simțeam picioarele și că de-abia puteam să le mișc, pentru că știam că am nevoie de ele. Mereu am avut de pierdut din cauza asta. După fiecare probă, mi se reproșa că nu am dat din picioare, că doar le trăgeam după mine, degeaba. Pentru că nu le conștientizam. Dacă îi spuneam lui tata că nu îmi simțeam picioarele, făcea vreo glumă. "Ce-i, Matei? Tot nu te-ai obișnuit cu sentimentul dinainte de concurs? Ai emoții?"

Și ce dacă am?! Nu am voie să mă tem de vreun rezultat prost?! Și pe urmă, ce, mă cerți?!

Aerul era mereu înecăcios, moleșitor, îmi șoptea că am să pierd. Și aveam toate concursurile de dimineață. Și patul mă ținea cu forța. Ochii mi se închideau. Mereu îmi simțeam inima mică. Dar de fiecare dată după ce terminam, mă simțeam liber. Iar dimineața următoare, aceeași poveste, pentru că toate concursurile de înot se întind pe două sau mai multe zile, în funcție de probele pe care le ai. Niciodată nu se putea să ai o zi și gata.

Competiția e frica de a fi învins.
E frica de a nu da greș.

Un sentiment înfiorător, de care nu am scăpat și nu am să scap vreodată. Chiar dacă acum, pentru că nu mai sunt sportiv de performanță, am devenit delăsător și leneș, tot trăiesc cu frica de a nu călca strâmb. E greu. Sunt înconjurat numai de persoane mai bune ca mine.

Sigur, e și competiția cu tine însuți. E o motivație să nu faci mai prost ca data trecută, o presiune constructivă, ca să evoluezi mereu. E bună. Dar... Dar tot e o presiune. Chit că ți-o pui tu sau ți-o pun alții. Toți adulții cu care mă întâlneam înainte de probe îmi spuneau că în bazin sunt doar eu cu mine, cu sinele meu și cu ce voi face eu. Mă întreceam doar cu timpul.

Cu toate astea, tot nu pot să asociez competiția cu ideea de câștig. Am și eu câteva medalii, da, dar mereu am trăit cu sentimentul că puteam să fac mai bine. Nu neapărat în clasament, ca timp.

Eram bun... Chiar eram. În ultima serie la naționale. La categoria mea de vârstă, adică. Dar puteam mereu să fiu primul, pentru că așa îmi spunea și antrenorul, și tata. Dar aveam de muncă, chiar dacă munceam de nu mai puteam. Să nu mai spun că nu o dată, ci de vreo trei ori, am plâns de durere în timpul unui set, pentru că mă forțam până la limită și mai mult. Dar până și asta o făceam ca să nu dezamăgesc pe nimeni.

Nimic nu e și nu a fost suficient.

Competiția este o mizerie nebunească, care distruge oamenii slabi.



1. INT. SUFRAGERIE. ZI 1.

Afară se vede pe geam lumina orbitoare a unei dimineți târzii de primăvară printr-o sticlă destul de murdară, deasupra unui pervaz prăfuit pe care stau neclintite trei ghivece, unul cu o micuță orhidee, altul cu trei ghiocei înghesuiți, iar ultimul cu un trandafir roșu. Niciun ghiveci nu a mai fost udat de ceva vreme. În sufrageria monotonă și mică, decorată cu mobilier bătrânesc pe alocuri, dar mai mult goală, se află un covor maroniu cu un model circular în centrul camerei și o canapea maronie de piele pe care stă tolănit, picior peste picior, OVIDIU (21), absorbit de o carte de nuvele. În fața lui e o măsuță de cafea mică, din abanos, pe care e o scrumieră aproape plină. OVIDIU are păr brunet, nu foarte scurt, și o barbă nearanjată, dar nu lungă, bărbierită neuniform, purtând o pereche de ochelari rotunzi care îi alunecă de pe nas din minut în minut. E îmbrăcat cu un pulover crem. Cu un gest precis, închide cartea, ținând-o în mâna dreaptă cu degetul arătător la pagina la care a rămas și se uită la ceasul de la încheietura sa stângă. Deschide din nou cartea, începând să bâțâie din picior. Se aude soneria, un bâzâit insuportabil, iar OVIDIU sare în picioare să deschidă ușa.

2. INT. HOL. ZI

În pragul ușii se ivește GRIGORE (38), un om înalt și slab, cu uniformă de polițist și insigna la vedere. Are păr șaten ciufulit și cearcăne adânci. Nu are nicio expresie facială, iar atunci când se deschide ușa, parcă GRIGORE privește prin OVIDIU.


Holul, în contrast cu sufrageria, e întunecos și înghesuit. Pe partea dreaptă a lui OVIDIU este un cuier cu trei geci și un palton, toate de culori simple, precum gri, bej și negru. În dreapta cuierului se află o oglindă destul de îngustă, lungă, tot murdară.


GRIGORE intră fără să fie invitat înăuntru, iar OVIDIU e surprins.
Se aud râsete pe fundal.


3. INT. SUFRAGERIE. ZI

GRIGORE merge până în sufragerie, ia loc pe fotoliul de lângă canapea, de un verde închis, urât și se uită pierdut la un tablou pictat în ulei cu nuanțe de culori albastre-verzui care par a alcătui un ocean. OVIDIU merge apăsat către bucătărie.


OVIDIU intră în sufragerie, cu o cană de cafea, fără frișcă, și un suport de pahar.


OVIDIU îi dă cafeaua lui GRIGORE


GRIGORE mormăie niște cuvinte cu cafeaua în gură.
OVIDIU nu înțelege ce spune GRIGORE și se uită la el confuz.


GRIGORE lasă cana de cafea pe masă, dar nu pe suportul de pahare, ia pachetul de chibrituri de pe măsuță, își aprinde țigara. Îi intră fum în ochi.