Cum mă vede... tatăl meu / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Pentru prima oară în cei 15 ani de viață, eram nesigur, speriat, nu știam ce voi face cu viitorul meu. Soreață Matei - un băiat determinat, bucuros, care vedea câte ceva bun în orice (sau care, cel puțin, așa era privit de oameni) - era pierdut. Nu voiam să dezamăgesc pe nimeni, ca de obicei, și asta mă măcina și mai mult.


Matei va ajunge departe în viață. De multe ori, îmi spune că nu mă implic destul în viața lui sau că ar fi bine să-i fiu mai des alături, dar eu fac toate lucrurile astea pentru că am toată încrederea în el - cred că orice problema ar avea, o va putea rezolva și va învață din ea. Totuși, i-ar trebui mai mult curaj - când eram de vârstă lui, eram ceva mai tupeist.


Sunt pe jumătate dezvelit, cu perna în mână și capul aproape pe jos, rezemându-se pe noptieră. Iar m-am agitat în somn - nu că ar fi ceva nou, în fiecare dimineața ajung într-o poziție cu totul și cu totul diferită față de cea în care mă culc. Deschid ochii și mă uit la ceas. Este ora 7:00, răsăritul abia că poate fi zărit de după blocul din fața geamului meu.

Mă dau jos din pat și realizez că am gura uscată, mai mult decât în orice altă dimineață. Pornesc spre paharul de apă de pe birou cu gândul de a mă hidrata, dar fix când vreau să îl apuc, dau cu mâna peste el. Se apropie de podea cu o viteză mare și, deși nu am nicio șansă de a-l prinde, mă aplec spre el. Cu cât mâna mea se apropie mai mult, cu atât paharul cade mai încet. La început, abia că se vede vreo diferență, dar după o secundă, deja începe să pară că s-a oprit - dar, totuși, el încă se îndreaptă spre podea. Îngheț, confuz, apoi, deodată, accelerează din nou și se varsă, udându-mi covorul.

Mă duc la caietele de pe raft și le dărâm, iar apoi încerc să copiez procesul de mai devreme. De data asta, viteza scade și scade din nou, dar timpul revine la normal abia după ce pun cărțile la loc. Oare să fi căpătat vreo superputere? După ce mai fac câteva încercări, realizez că pot percepe timpul la ce viteză vreau eu. DA! Asta e superputerea mea.

Experimentez timp de câteva minute și apoi ies din casă, pentru a merge la școală. Din autobuz văd un copil care traversează pe roșu și o mașină condusă de un șofer neatent care, în câteva secunde, urmează să facă o mare greșeală. Cât de repede pot, încetinesc timpul și alerg spre băiat, îl duc pe trotuar, în siguranță, mă întorc în mijlocul de transport și fac totul să revină la normal. Superputerea mea intrase în acțiune!

Ajuns la școală, în timpul unei ore plictisitoare, mă uit în jur și îmi dau seama că sunt special, am ceva ce nimeni altcineva nu are. Aș putea face așa de multe, mă gândesc la toate posibilitățile pe care le am și parcă tot nu reușesc să mă hotărăsc la ce doresc să folosesc această superputere. Am atât de mult timp! Daca ar fi să renunț la ea, aș face-o doar pentru miliarde și miliarde de dolari - de fapt, nu, nici toți banii din lume nu m-ar face să renunț la așa ceva!

Chiar dacă sunt așa de mândru de ceea ce am, decid să nu le spun colegilor nimic din cele întâmplate - cine știe cine ar putea afla despre superputerea mea.

După o zi obositoare de școală, ajung acasă. Mă simt nerăbdător să mai experimentez cu noua mea putere!


Muzică se aude parcă din ce în ce mai tare și simt brațele cum îmi amorțesc mai rău și mai rău. Am ales Blastoff pentru că era una dintre melodiile mele preferate, dar tot repet ritmul ăsta de două ore și jumătate - ba chiar am și desenat partitura pe bancă pentru a o studia în ora de latină, în timp ce doamna le dădea testele colegilor, cu speranța că voi reuși să o învăț - și parcă nu progresez deloc. Mă enervez tot mai mult, până când ajung să-mi dau jos căștile, să le trântesc pe scaun și să scot tobele din priză. Gata cu ele pe ziua de azi - ce pot spune, mi-am început dimineața de Paști în forță.

Mă întind în pat și, frustrat, mă uit la sticker-ul cu "free wi-fi" pe care îl lipisem pe ușa de la camera mea atunci când eram mai mic. Nu mai știu de unde l-am luat - prin primară, mereu mergeam la bunica după școală și îmi aducea tot felul de chestii, cum ar fi acele biluțe din aparatele de la Profi sau cartonașele cu animale de la Kaufland. Poate că de la ea îl am. De când mama lucrează acasă, nu prea am mai trecut pe la bunica. Mi-ar plăcea să o vizitez mai des, mai ales că stă aproape de mine, dar nu o fac. Nici măcar nu știu de ce. Dacă mi-ar păsa cu adevărat la fel de mult pe cât cred, probabil că aș face-o.

Că tot veni vorba de ea, totuși, încep să aud niște voci venind de pe hol. Deschid ușa și, ce să vezi, toate rudele - cele două bunici, bunicul, mătușa, unchiul și cele două verișoare ale mele - nu doar că au sosit, dar sunt deja așezate la masă. Minunat, masa de Paști.

Până acum o organizam la țară, la bunicul, dar anul acesta ne-am strâns toți chiar la noi acasă. De la Paștele trecut, când mi-a murit câinele fix înainte să ajungem la casa bunicului - dăduse o mașină peste el, iar partea cea mai proastă e că nici azi nu știm cine a fost de vină - am rămas cu o părere destul de proastă față de această sărbătoare. Cine știe, poate că azi o să fie mai bine.

Mă așez pe partea mesei dinspre televizor, ca să mai pot vedea documentarul de la National Geographic despre pinguini, asta în cazul în care mă plictisesc. În dreapta o am pe bunica din partea tatălui, plină de fericire că în sfârșit mă vede. Bunicul, soțul ei, din păcate nu mai e printre noi - a murit când eu eram foarte mic, deci nu prea pot detalia povestea asta și nici nu știu cum a fost el, dar am auzit de la tata că era un om foarte bun și foarte inteligent. În stânga, e verișoara mea - mă rog, una dintre ele. Noi doi suntem destul de distanți. E cu vreo 5 ani mai mare decât mine și aproape mereu e ocupată cu facultatea - vrea să devină doctor veterinar - deci probabil că de-aia nu-și bate capul cu mine. Sau poate că așa e ea, genul mai rece. Acum ceva timp s-a certat cu bunica, dar nu știu sigur de ce.

După câteva minute, normal, încep discuțiile. Partea asta îmi place cel mai mult, așa că încep să ascult cu atenție ce spun unchiul și mătușa. Partea care NU îmi place este cea în care îmi aud numele. Dintr-odată, sunt nevoit să mă întorc spre bunicul, care începuse deja să le spună părinților despre cum au irosit bani frumoși când mi-au cumpărat tobele și că ar trebui să repet mult mai mult decât o fac deja. Tata, care e ca un vulcan - o secundă e calm, iar în cealaltă explodează -, se uită la el, puțin încruntat:
- Mie mi se pare că repetă destul de mult și se străduiește. Acum, este doar ceva ce face în timpul liber, nu cred că e nevoie să se obosească prea tare cu tobele. Dacă lui îi place și îl face fericit, asta contează.

Bunicul își deschide gura, pentru a-i răspunde, iar în acele câteva milisecunde creierul meu face tot felul de scenarii. Dacă tata se enervează prea mult și începe o ceartă serioasă? Dacă bunicul se supără, se ridică de la masă și pleacă spre casă? Dacă toată masă de Paști e ruinată din cauza certei lor?
- Timpul liber ca timpul liber, dar e nevoie de seriozitate. Când eram eu tânăr, aveam o trupă și ne știa tot satul. Am cântat pentru colonel, pentru soldați, pentru toată lumea! Am fost mari muzicieni, eram respectați de toți. Să irosiți bani pe tobe când copilul abia știe să cânte la ele mi se pare inacceptabil.

Înainte de toate, ar trebui să spun că tatăl meu este un om destul de nehotărât. Când era mic a vrut să devină preot, apoi a mers la liceul militar și apoi a ajuns să facă inginerie economică la Politehnică. A avut tot felul de slujbe de-a lungul anilor - a început vânzând parfumuri, apoi a fost agent imobiliar și, de vreo 10 ani, lucrează la o firmă care face panouri termoizolante. Totuși, hotărârea cu care a spus următoarea replică m-a surprins și pe mine.
- Domnule Emil, eu chiar vă cred că ați avut o trupa fabuloasă, dar faptul că ne-am strâns zece oameni în acest apartament pentru a sărbători Paștele și nu pe vreo insulă exotică din Grecia îmi sugerează că în cariera dumneavoastră ați comis o greșeală.

Mama, cunoscându-și foarte bine tatăl, este cuprinsă de panică. Se ridică repede de pe scaun, aduce două platouri pe care le pune pe masă și spune:
- A sosit aperitivul! Avem niște felii de șuncă, câteva măsline și bucăți de cașcaval, castraveți și roșii din grădina bunicului și niște ouă.

Bunica, înțelegând mesajul, continuă:
- Vai, dar ce frumos arată! De unde ai luat platourile? Sunt din lemn? Te-au costat mult? Nu mai găsești nimic de calitate sub 150 de lei în ziua de azi, foarte păcat.

Dintr-odată, toată lumea este prea ocupată că să mai discute despre altceva. Mă calmez și încep să mănânc. Totuși, aș minți dacă aș spune că nu îmi trece un gând foarte repede prin minte "Dacă eram eu toboșarul trupei, sigur eram pe o insulă din Grecia acum".