Cum mă vede... / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Când eram mică, nu-mi era frică niciodată și vorbeam mult.
Spuneam că dau la Teatru și lumea râdea, așa că n-am mai spus.
Nu-mi plăcea deloc să mă cheme Noemi.

Am 18 ani, îmi e frică mereu și nu vorbesc nici la psiholog.
Dau la Teatru și lumea tace.
Îmi place că mă cheamă Noemi.


Călin e bine. Se pregătește pentru Medicină. Fata? E, fata a luat-o pe arătură, așa un pic. E plecată de acasă și cu pluta toată ziua. Dă la Teatru acum, așa zice mai nou. Face circ în casă toată ziua, asta învață la actorie, să mă ierte Ăl' de sus. Mi-a scăpat total de sub control.


Din când în când, stau și mă gândesc. Mă uit în gol și mă gândesc. E ok să te uiți în gol și să te gândești.

Dar de multe ori, de cele mai multe ori, mă gândesc chiar și când nu mă uit în gol. Sau mă gândesc chiar și când nu ar trebui să mă uit în gol.

Mă trezesc, mă uit la ceas. 6:30. Și mă gândesc. Mă dau jos din pat, mă îmbrac și mă gândesc. Mă machiez și mă gândesc. Alerg după autobuz și mă gândesc. Mă ascultă la fizică și mă gândesc (nu tocmai la fizică). Merg acasă și mă gândesc. Ies din casă iar și mă gândesc. Merg la film și mă gândesc. Încerc să adorm și mă gândesc.

Mă gândesc. Stau la mine în cap. La mine în cap sunt foarte puternică. La mine în cap locuiesc. Locuiesc într-o casă mare cu toți prietenii mei. O casă cu ferestre cât pereții de mari și scări în spirală care urcă foarte sus. La mine în cap, spun ce vreau, vorbesc mult, râd foarte tare și totuși toată lumea mă place. Sunt sigură. Pe mine. Sunt sigură pe mine.

Sunt la mine în cap și se întâmplă foarte multe aici. Uneori trebuie să cobor. Mă dau jos din cap și îmi dau seama că am pierdut metroul. Că am luat autobuzul greșit. Că prietena mea e tristă. Că am întârziat la repetiții. Că am uitat că e ziua lui tata. Că am trecut pe roșu. Că m-a lovit o mașină. Toate într-o zi. Și n-am simțit-o pe niciuna.

În alte zile, am mers la teatru, am zburat singură cu avionul, am plecat la mare, am jucat într-un spectacol, am fost la o grămadă de filme, o grămadă de concerte și o grămadă de cafenele cu o grămadă de oameni și am făcut o grămadă de poze. Și n-am simțit mai nimic. Și acum îmi e dor. Acum vin toate înapoi, doar am făcut o grămadă de poze. Mi-e atât de dor. Atât de teamă că am fost cât de fericită o să fiu vreodată. Și nu mi-am dat seama la timp. Mi-e atât de dor încât aproape că regret. Regret atât de mult încât mă simt neputincioasă. Mi-e dor. Și mi-e rău. Îmi vine să vomit. Nu să țip. Nu să plâng. Nu să mă zbat. Să vomit. Mi-e rău.

Dacă aș trăi în prezent? Dacă asta ar fi superputerea mea? Ceva ce e așa ușor pentru unii, mie mi-ar salva viața. Dacă de azi o să fiu "aici și acum", exact ca în postările alea de pe Pinterest, la citate scurte.

Mă dau jos din pat cu gândul că nu poate fi atât de rău să plec puțin din casa mea mare cu ferestre mari și o scară în spirală, unde vorbesc mult și nu mi-e frică de oameni. N-are de ce să fie chiar așa rău acolo, jos, la mine acasă, la liceu, în autobuz, la repetiții, pe stradă, la cafenea sau la cinematecă.

Mă dau jos din pat, cobor scările și brusc, simt ceva pe spate. De pe șira spinării ajunge la umeri. Mi se urcă la cap. Mă gândesc. Iar mă gândesc? Ce naiba am? Chiar ajunge.

Îmi zic "Las-o așa, te duceai la masă" și chiar mă duc. Mă duc la masă și mama îmi povestește ceva. Nu, nu "ceva". Îmi zice cum negocierile de la fabrică pentru materialul grena au mers tare prost pentru că a avut de-a face cu o tipă mai afurisită, care avea și ea interesele ei, n-a vrut mama să-mi spună care. Dar tipa asta, cu interesele ei, era aparent foarte simpatică în viața ei personală, unde era fără interesele ei. Călătorea și citea mult, își făcea singură hainele și avea o față foarte frumoasă. Interesant. Semi. Dar în orice caz nu la fel de plictisitor cum îmi imaginam că poate fi să-mi vorbească mama despre muncă la masă. Mă simt așa ciudat. Mă uit în ochii ei și urmăresc tot ce-mi spune. Și nici nu îmi e chiar atât de greu. De la tipa interesantă cu interesele ei interesante, mama trece la reducerile librăriei de lângă biroul ei. Ca să vezi, păi asta chiar voiam să aud! De asta îmi pasă și mie.

E incredibil că stau cu mama la masă, ea vorbește și eu chiar o ascult. Îi și răspund. Parcă stă să zâmbească. Mă întreb dacă simte și ea diferența. Nici nu mă mai întreb că nici nu mai contează. Mă simt și eu bine, parcă nu-mi vine să urc la loc in casa mea mare cu scară în spirală unde toată lumea mă place mai mult decât în realitate.

Poate mă trezesc și mâine tot așa. Dacă m-aș trezi mâine și tot mâine ar fi? Dacă n-aș pierde metroul? Dacă n-aș întârzia la repetiții? Dacă aș vorbi cu prietena mea înainte să ajungă tristă? Dacă aș fi atentă la fizică? Dacă nu m-ar lovi mașina?

Dar nu contează ce fac mâine. Mâine o să fie mâine. Cred. Mă simt ciudat. Cel mai frumos "ciudat". Sunt bine. Sunt bine la propriu. Sunt bine cu mine, cum ar veni. Nu mă uit în gol. Nu mă gândesc. Adică, mă gândesc, dar nu-i același lucru. Mă gândesc și tot aici sunt. Tot acum e. Și tot ok e.

Ajunge tata acasă. E nervos. Stăm puțin în liniște și eu deja nu mai suport. Îmi iau repede căștile și dau muzica la maxim. Mai aștept puțin. "N-o să fie așa rău, îi trece supărarea și lu' tac-tu", îmi spun, doar așa, ca să mai rămân prezentă un pic. Am răbdare.

N-am. Mă ridic de la masă, mă întind pe canapea și urc la mine în cap. Intru în casa mea cu ferestre mari și mult spațiu, o ușă imensă pe care tata nu intră niciodată. Locuiește vis-à-vis și pot să-l văd uneori la geam, dar nu ne întâlnim.

La mine în casă sunt foarte puternică. Stau mereu cu prietenii mei și dacă ne certăm, le țin piept. Dacă ne certăm, ne și împăcăm. Învăț mult la mine în casă. Învăț, iau bacul ușor și intru la facultate și mai ușor. După facultate, rămân la mine în casă. Am foarte mult succes, prind filme peste filme și la un moment dat mă și angajez la un teatru, așa, spre bătrânețe. Cred că rămân la mine în casă. Rămân la mine în cap. Rămân până când o să locuiesc într-o casă mare cu ferestre cât pereții și la propriu. Dar până una alta, mie mi-e bine doar la mine în cap.


Sunt la mine în cameră. În fața ultimului perete rămas alb, pe care nu am mai avut cu ce poze sau postere să-l umplu. Stau ghemuită pe podea și mă holbez la peretele gol. Mi-e foame. Dar aș rămâne acolo o eternitate. Aș rămâne, dar știu că o să aud "Coboară, Noemi" din moment în moment.
- Coboară, Noemi!

Mă ridic greoi de pe parchet. Îmi ia un secol să ajung în bucătărie. Ajung și toată lumea e la masă. Mama, tata, fratele, bunica, mătușa, unchiul, verișoara, încă o bunică (dar nu a mea), cățelul și pisica.

Îmi amintesc ce fericită mă făcea să stau la masă cu ai mei când eram mică. Toți prietenii mei cu părinți divorțați mă invidiau atât de tare când se apropia Crăciunul pentru că ei aveau masa plină și înconjurată de scaune goale într-o cameră în care nu se auzea nici musca, dimineața la mama și seara la tata. Eu aveam două mese lipite, ambele pline și înconjurate de oameni foarte gălăgioși.

De Paști, pictam ouă cu tata, "artiștii familiei", vezi doamne. Făceam 10 ouă (5 fiecare) și le puneam pe mama și pe bunica să voteze care-s mai frumoase. Apoi râdeam de ouăle roșii simple pe care le punea toată lumea pe Facebook. Ale noastre erau superioare.

Anul ăsta, am coborât în bucătărie și pe masă erau 5 ouă, pictate de tata. N-a mai votat nimeni nimic.

Mă uit la camera plină de oameni. Nici măcar nu suntem chiar atât de mulți, dar se agită și se îmbulzesc toți și ai zice că nu mai încape niciun ac în bucătărie.

Ne așezăm într-un final. Dacă treaba cu "la masă nu se vorbește" ar fi luată în serios, zău că mi-ar plăcea enorm masa de Paști cu ai mei. Da' imediat ce și-a pus tata de mâncare, l-a și întrebat pe frate-meu de ce nu l-a chemat pe Mihnea, verișoru'.
- Păi n-am mai vorbit. Stă cu Răzvan în ultimul timp și pe mine nu mă cheamă.
- Și mai umblă cu Irina sau e gata treaba de când l-a prins cu ștoarfa aia?

Îmi vine să dau cu pumnu'-n masă. Mi-l imaginez pe tata mergând pe stradă și împiedicându-se și, pe moment, mă liniștesc.
- Măi, tata, da' nu mai vorbi așa, cu ce a greșit fata aia, săraca?
- Păi cum, dacă stă cu doi în același timp, se bagă bunica.
- Băi, Noemi, să mă ierte Dumnezeu, dacă îți place să faci nani cu mai mulți în paralel ești parașută, dă-o naibii de treabă, îl susține unchi-miu pe tata, că doar ăștia doi sunt cele două stele paralele ale familiei.
- Șerban, sincer chiar mă dezamăgește cum gândești, nu credeam că mai folosim expresii jignitoare la adresa femeilor în 2023 din cauza vieților sexuale.

Am continuat cu niște propoziții formale și reci. Încercam să mă detașez cât mai tare. Imposibil. Simțeam o rușine cât casa. Nu-mi venea să cred ce scot pe gură oamenii care m-au crescut.

Când eram mică și mă certau ai mei, mă simțeam și mai mică. Mă uitam în sus la tata și devenea un uriaș. Îmi vorbea foarte des despre respect față de părinți. Despre ce e bine și ce e rău. Despre muncă. Și despre dreptate, "așa cum a fost dat de la Dumnezeu". Nu merge la biserică, deși se roagă în fiecare seară înainte de culcare. Tata crede în Dumnezeu. Pentru mine, el a fost Dumnezeu o vreme. Făceam ochii mari și ascultam tot ce zicea, iar când mă certa, lăsam capul în jos. Stăteam nemișcată și nu respiram. Decât pe ascuns. Și nu-mi intra aerul prea adânc în plămâni. Așa am învățat să hiperventilez. Când tata mă lovea, hiperventilam până când deveneam "o persoană mai bună". O persoană mai bună deveneam în fiecare săptămână. Acasă. Oriunde altundeva eram tot eu, o persoana mai puțin bună.

Între timp, am învățat că nu există Dumnezeu. Și dacă există, clar nu e tata. Și atunci, când mă ceartă, nu mă fac mică. Dar lui nu-i place asta și încearcă să se ridice el. Ridică vocea. Dar nu funcționează. Totuși, când o ridică prea mult, așa mult încât mi-e frică să nu surzesc, îmi amintesc că nu trebuie să-l ascult. Nu trebuie nici măcar să-l aud.
- Acuma o să se ridice de la masă și o să se ducă la ea în cameră, zice frate-meu.

Mă ridic de la masă și mă duc la mine în cameră. Urc scările și mă simt mult mai grea decât la coborâre, deși n-am mâncat mai nimic. Îi aud pe toți cum râd. Adevărul e că sunt o distracție pe cinste. Sunt mult mai interesantă decât ce se dă la televizor. Suleyman Magnificul e nimic în comparație cu feminista extremistă de la noi din familie. O aud pe mama cum încearcă să-i potolească din râs și din miștouri. Draga de ea, n-ai cu cine.

Sunt la mine în cameră. În fața ultimului perete rămas alb, pe care nu am mai avut cu ce poze sau postere să-l umplu. Stau ghemuită pe podea și mă holbez la peretele gol. Mi-e foame. Dar aș rămâne acolo o eternitate. Aș rămâne, dar știu că o să aud ușa deschizându-se din moment în moment. Știu că o să vină mama să-mi spună să vin înapoi, că nu mai am cu ce să-i schimb, au trecut de o vârstă, să-i ignor, că așa e în familie.
- Noni, vino înapoi! Nu vezi că n-ai cu ce să-i schimbi? Au trecut de o vârstă, ignoră-i. Așa e în familie.