Ce înseamnă pentru mine competiția / Presiunea meditațiilor / Ziua de dinaintea examenului

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Competiția e treaba aia care te face insuficient. Pe mine mă face des să plâng. Competiția mă frustrează pentru că mă face mai bună, dar mă sufocă. E chiar tâmpită.

Când m-am născut, am plâns și am țipat foarte tare. Doctorii i-au spus mamei că e de bine. Aveam cei mai albaștri ochi și eram cea mai iubită. Asta îmi dădea mult curaj. Aveam tupeu din plin și făceam de toate, dar mă lăsam repede. Nu-mi plăcea să muncesc. Cântam la pian doar când mă punea bunica. Verișoara mea, Adina, cânta mult mai bine. La ziua Adinei, erau multe fete care cântau la pian mai bine ca mine. Chiar și atunci când cântatul la pian era de fapt baletul, patinajul artistic, cititul, cântatul la chitară sau tenisul. Chiar și atunci, era mai bine decât la mine. Pentru că eu nu muncesc. Toți părinții copiilor de la ziua de naștere a verișoarei mele Adina care cânta la pian mai bine decât mine aveau despre ce să vorbească dacă se aducea vorba de copiii lor. Ai mei tăceau. Ce era să zică? "Noemi face pian de ceva timp, dar nu o pasionează." Păi și atunci, ce mă pasionează? De ce nu lucrez la nimic? De ce nu depun efort nicăieri? De ce restu' poate, dar eu nu? Ce am eu? Poate e ceva greșit cu mine.

Ai mei mi-au citit gândurile. Toate întrebările astea și le-au pus și ei. Unul celuilalt. În timp ce eu stăteam întinsă în pat, cu fața la perete și spatele la ei. Mă prefăceam că dorm. Și plângeam în liniște. Competiția m-a făcut de mică să plâng. Ca atunci când ajung mare, să fac competiție din orice. Și atunci râd. Pentru că uneori eu câștig. Și asta-mi dă iluzia că sunt fericită. Fericită cu mine. Inevitabil, uneori competiția mă face să plâng. Și pierd. Pierd atât de mult. Cred că pierd prea mult.


Ai mei mă duc la meditații la matematică din clasa a 4-a. Aveam 10 ani și învățam repede, dacă avea cine să mă împingă de la spate.

Am 17 ani și încă fac meditații la matematică. Nu știu de ce. Nu mai învăț repede și nici nu simt că mă împinge cineva de la spate. Intru la meditații din pat. Bine că nu trebuie să mă și ridic și să ajung până în celălalt capăt al orașului. La 8 dimineața. Duminica. Nici nu mai știu cum era înainte de pandemie. Dar atunci mă trezeam, clar. Că doar trebuia să ajung. Îmi făceam și câte o temă din când în când, sâmbătă seara.

Acum sâmbătă seara sunt la teatru. Nu mai fac nicio temă. Nu mai lucrez de capu' meu. Singurele ore de matrice și analiză matematică pe care trebuie să le suport sunt duminică dimineața. Și deși sunt teoretic mai puține, astea două ore se simt ca sfârșitul lumii. Uit că pe Pământ sunt și lucruri care-mi plac.

La meditații nu știe nimeni ce filme am văzut săptămâna trecută. Habar n-au că uneori ascult muzică așa bună că dansez pe stradă. Nu știu că am citit în metrou o carte care m-a prins așa tare că am ratat stația și am coborât la capăt de linie. Tot ce știu e că stau cu microfonul și camera închise. Fixez ceasul cu privirea și mă gândesc că dacă număr secundele o să treacă timpul mai repede. Mint. Știu că nu așa funcționează. Știu că timpul trece și mai încet. Dar nu pot să mă abțin. Mă uit la ceasul ăla ca și cum o face intenționat. Se mișcă greu ca să-mi facă mie în ciudă.

Durează prea mult. Se stoarce toată viața din mine. Nu înțeleg nimic. Nici să dorm nu pot, că ne pune să-i trimitem ce lucrăm. Sunt blocată. Mă simt legată de birou. E o prostie pentru că eu pot să stau cu orele la birou. Pot sa desenez toată ziua. Pot să mă și uit la un film la birou. Of, dar matematică la birou.. Matematică oriunde.

Trebuie doar să iau Bac-ul. Atât. Termin cu asta și o să fiu bine. Rabd până după Bac. Pot să fac asta.

După Bac, îmi începe viața. Nu mai fac decât ce vreau. Intru la UNATC și toată zilele o să treacă prea repede și o să mă rog de ceas să o ia mai ușor. O să mă bucur de tot și n-o să fiu nevoită să mai îndur nimic. Nu?


Sunt la ai mei în cameră. Dacă ar afla cineva că am 14 ani și încă mi-e frică să dorm singură înaintea unui examen, mi-aș săpa o groapă foarte mare în pământ și m-aș muta în ea. Aș fi foarte fericită acolo. Nimeni nu m-ar găsi să mă întrebe de Pitagora sau de genul dramatic.

Stau încolăcită pe pat și îmi strâng picioarele la piept. Așa fac mereu când mi-e frică. Ca și cum, dacă mă strâng suficient de tare, mă fac atât de mică încât nu mă vede nimeni. Și nu trebuie să reapar decât dacă vreau eu neapărat.

Nu contează. Nu contează. Nu contează. Nu contează. Nu contează. Și ce dacă nu fac totul perfect și nu intru în Lazăr și ajung într-un liceu de cartier unde o să fiu mâncată de colegii mei și înghițită de wc-ul care nu mai are capac și nici hârtie igienică?

Nu contează ce contează dacă. Nu contează pentru că o să iau 10. O să fac totul perfect și aia e. Ce naiba, la câți bani au dat ai mei pe meditații și la cât de multe povești mi-au spus despre Lazăr, liceul unde toți colegii îți sunt prieteni și profesorii se uită la tine cu blândețe și la baie mereu e hârtie igienică. Și fix în Lazăr o să ajung.

Asta-mi zice și mama. Adevărul e că eu nu cred pe bune în toată treaba asta cu Lazăr. Eu nu cred că există licee unde mi-ar fi mai bine și licee unde mi-ar fi mai rău. Dar mi-e frică. Mi-e frică pentru că știu cum îi stă lui tata zâmbetul în colțul gurii când îl întreabă cineva cât am luat și el se pregătește să zică "10". Mi-e frică pentru că știu ce rușine trebuie să simtă colegii mei când profesorii le șoptesc notele la ureche, tocmai "ca să nu-i facă de râs". Mi-e frică pentru că știu că pot să greșesc. Mult. Chiar dacă știu.

Mă dor brațele după ce mi-am strâns așa tare picioarele la piept. Îmi simt capul greu și aș vrea să plâng. Să plâng că nu e corect să mă înec sub toate presiunile astea. E prea mult pentru un singur zâmbet pe care îl scot de la tata.

Dar dacă altfel nu-l scot?

Mi-e frică.