Lăzărescu se întoarce

Joi, 29 mai 2003

Ok. Revin după o absenţă îndelungată. E aici un cerc vicios: cu cât mi se întâmplă mai multe, cu atât am mai puţin timp să scriu despre ele.

Dom' Balzac, reîncarnat în Teodorovici, şi-a făcut de cap prin jurnalul meu. Eu îl rugasem să scrie orice, în speranţa că o să se prindă şi o să pomenească de apariţia romanului meu: Ce se ştie despre ursul panda. O fi Lucian un excelent redactor-şef, dar la promovare nu se pricepe. Mă pune în situaţia de a mă lăuda singur. Termin scurt cu asta: am scris un roman de rupe lanţuNULL, "săl citiţ", vorba lu' bunică-mea. I-am văzut culoarea la Bucureşti, joi, într-o dubă. Şoferul nostru mi-a plasat în braţe vreo 25 de exemplare, pe care le-am scăpat pe jos în pasajul de la Universitate. Ce reclamă mai bună decât să arunci cu cărţile tale în centrul Bucureştiului? Din păcate, a lipsit aurolacul care să-mi ceară un exemplar de protocol. Şi scena ar fi fost perfectă.

Sar peste fazele de la târg - lumea e o minunată înlănţuire de faze! - şi observ că, în lipsă, am primit un mesaj pe guestbook prin care cineva mă anunţă că sunt un dobitoc lipsit de orice simţ artistic. E posibil să nu am simţ artistic, dar sunt convins că am un pic mai mult bun simţ decât el.

Drept răzbunare pentru ironiile mele la cei care visează gheparzi în carouri, noaptea trecută am visat un lup alb, în mijlocul unui lac sec, în mijlocul unui deşert, în mijlocul unui continent pustiu, in the middle of nowhere... Eram rupt de frică, însă nu am vrut să o arăt. Mi-a trecut prin cap să încerc un soi de aport cu el (cam cum procedează motanul Tom atunci când e prins la colţ de câinele Spike), dar nu aveam la îndemână nici măcar o piatră. Numai nisip. Să fug era o prostie, m-ar fi prins din două mişcări. Pe de altă parte, privirea lupului alb (stând calm, aşezat pe coadă) mă hipnotiza. Să văd ce se mai întâmplă la noapte.