Cum mă vede... / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


De șaisprezece ani, din momentul în care m-am născut, mi-am dorit să schimb lumea. Voiam ca numele meu, Sabina, să rămână scris undeva. Părinții nu m-au susținut și, astfel, am încercat să fac de una singură lucruri variate, de la sport la pictură, poate îmi voi găsi chemarea din timp și mă voi face remarcată. Am ajuns să știu să fac câte puțin din toate, dar nimic aprofundat.


Sabina este pasionată de ce face, iubăreață, își arată afecțiunea excesiv de mult cu mine, e amuzantă cu ideile ei, care îi vin așa din senin, și foarte schimbătoare uneori. Umblă după prea multe lucruri în același timp, cred că nici nu știe ce vrea, de fapt. Am impresia că se va plictisi de mine. Când am fost la schi împreună, a fost altfel, mai calmă, nu mai încerca să impresioneze lumea. Mă simt bine cu ea, pot să îi spun ce gândesc și nu mă judecă.


Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 5 dimineața. Am capul plin de atâtea griji, vorbe, idei, oameni. Încă e noapte afară, o noapte în care parcă pătrunde un pic lumina zilei, dar simt că nu mai pot să dorm. Mă dau jos din pat și realizez că am un mic buton în spatele urechii, care mă poate face să mă relaxez complet, să uit de absolut tot. DA! Asta e superputerea mea. Pot apăsa pe un buton care mă face, pur și simplu, să nu-mi mai pese.

După vreo două ore, pornesc spre metrou, cu gândul de a nu întârzia la școală. Când ajung, văd în fața liceului grupuri peste grupuri care râd, vorbesc, ascultă muzică, dansează. Mă simt înghițită parcă de atât de mult zgomot, freamăt, de atât de multă culoare. Deodată, îmi amintesc de buton, îl apăs și realizez că nu îmi mai pasă. Superputerea mea întră în acțiune, în altă formă decât acea nepăsare care te poate ajuta să te relaxezi complet. Nu mă mai interesează ce cred ceilalți despre mine. Mă uit în jur, cu alți ochi acum, și îmi dau seama că nu mă mai gândesc la ce vor crede ceilalți dacă fac anumite lucruri. Pot face absolut tot ce îmi doresc.

Dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța doar pentru puterea de a înțelege ce vrea, de fapt, să spună persoană de lângă mine, în spatele a ceea ce afișează. Ori vreau să știu prea multe, ori vreau să nu fiu conștientă de nimic.

Când ajung înapoi acasă, mă simt fericită și liberă. Simt că mi-am trăit ziua la maxim și simt că m-am pus cu adevărat pe primul loc. Nepăsarea îmbracă atât de multe forme și are atât de multe subtonuri. Poate să fie acea indiferență completă, dar poate fi și aceea care te ajută să nu-ți mai pese de ce trebuie să faci ca să ajungi acolo unde îți dorești. Nu îți mai pasă de părerea lumii. Nu îți mai pasă de obstacole.


- Unde-i tactu-mare? Ne-am strâns toți, iar e ultimul el...
- Trebuie să-și facă intrarea, mamaie, zic cu un zâmbet șiret pe față.

Sufrageria bunicilor e cufundată în lumina puternică a orei 13:00. Este prima zi de Paști, este aprilie, este primăvară, iar noi stăm așezați cu toții la masă: bunicii, familia mea cu soră-mea, Oana, și nanu cu Mihnea și Gabi, noua soție însărcinată a lui nanu, cu șaisprezece ani mai tânără. Suntem una dintre cele mai clasice și normale familii din câte există. Faptul că acum un an nanu și nana s-au despărțit brusc și nanu s-a mutat cu Gabi nu a fost un lucru care i-a bucurat pe bunici, cu atât mai puțin un lucru pe care ei l-au înțeles sau l-au aprobat. Tensiunea care plutește acum între ei la fiecare reuniune, care se resimte și acum, este ceva cu care deja m-am obișnuit, dar încă nu poate fi trecută cu vederea. Aproximez că va mai dura un an până când nu ne va mai urmări ca o entitate peste tot.

Bărbații sunt prinși într-o pasionantă discuție despre ultima călătorie a lui nanu în Ecuador, mami și Gabi vorbesc despre Ștefan, viitorul frate vitreg al lui Mihnea, din burta lui Gabi, Oana și Mihnea, verișorul meu, discută despre ultimele teste de antrenament de la mate, iar bunica verifică ca nu cumva să lipsească ceva de pe masă. Covorul roșu, mobila din lemn masiv, fotoliile albe de piele, același set de farfurii de minim 50 de ani, care este nelipsit de la orice reuniune - totul este atât de familiar și se contopește într-o imagine adânc înrădăcinată în mintea mea. Niciun detaliu nu mă mai frapează.

Intră bunicul, efervescent, impunător, și își ocupă locul din capul mesei, veșnicul lui loc, vis-à-vis de tata, care stă lângă nanu. Nu ducem deloc lipsă de spiritul masculului alfa în familia mea. Toți bărbații au avut sau au poziții de lideri, iar cu noi și le manifestă în moduri cât se poate de diferite: bunicul este guraliv, implicat în discuții, tata este superficial interesat, detașat de discuții, iar nanu începe discuțiile povestindu-ne câte și mai câte lucruri despre locurile în care călătorește și oamenii cu care se întâlnește. Un lucru au în comun: nu ar ceda și nu ar accepta că au greșit vreodată.
- Sabina, ți-am spus să-ți prinzi părul ăla, o să-ți intre tot în supă, zice mama, făcând absolut orice ca să atragă atenția celorlalți asupra faptului că are dreptate.
- Am eu elastic, se oferă Gabi să mă ajute.
- Nu, dar de fiecare dată umblă cu părul ăla lățos peste față. La școală nici că și-ar mai prinde și ea părul, bagă mama bățul prin gard.
- Nu, mușcă tata momeala, că am sesizat și eu că se duce îmbrăcată de prost gust la școală, cu haine lălâi, că așa zice ea că e modă acum.
- Da' cum adică, îi lasă să se ducă cum vor ei? Păi nu au și ei un regulament de ținută? Unde e rigoarea din liceul ei?
- Erau alte vremuri, tataie, acum îi lasă să vină cum vor ei, cu părul vopsit, unghiile făcute, nu le mai zice nimeni nimic, continuă mama.
- Și după te mai miri de ce li se năzăresc idei d-aste din occident, cu sexualitatea, și renunțarea la facultate ca să facă mai știu eu ce..., spune repede bunica, ca să aplaneze cumva conflictul care deja începea să ia amploare și ca să aibă ultimul cuvânt într-un mod înțelept.
- Să știi, mamaie, că poți să ajungi un om foarte realizat și fără facultate, facultatea nu îți oferă un viitor strălucit asigurat, intervine și Mihnea, un băiat foarte deschis, ce petrece prea mult timp cu ochii în telefon, chiar și după părerea mea, dar care e, de altfel, deștept și cu multe idei.
- Da, atunci du-te tu și fă-te cioban, că te descurci acolo fără liceu, fără facultate, fără nimic. Vorbesc eu și se ocupă cineva și de tine, îți dau ei niște oi!
- Tataie, n-am spus că eu nu vreau să fac facultate, am spus doar că nu îți trebuie facultate ca să reușești mereu în viață. Îmi pui cuvinte în gură, spune el, deschizându-și telefonul.
- Dar uite cum mă tratează, că-i ,,pun cuvinte în gură", i-auzi! Toată ziua cu ochii în telefonul ăla, nu mai știe ce e bine și ce e rău! Vezi, Bogdan, cum ne tratează?
- Tataie, liniștește-te, nu te mai ambala așa, eu am înțeles ce a vrut să spună băiatul. Mihnea, mai lasă și tu telefonul ăla, măcar la masă, spune nanu, dorind, sper, să relaxeze atmosfera.
-Sabina, ia elasticul ăla de la Gabi și prindeți părul, mă amenință pentru ultima oară tată.

Oana îmi dă mâna pe sub masă. Iau elasticul și îmi fac o coadă de cal. Câte aș avea să le spun... O apuc de mână și eu. Ani de frustrare descărcându-se pe mine, pe noi, din cauza unui amărât de elastic. Și o ceartă inutilă, parcă de-a naibii începută, când ar fi putut doar să-mi spună cineva, o singură dată, să-mi prind părul.

Își reiau apoi toți activitățile de dinainte. Aș vrea să se termine mai repede minunata reuniune. Familia mea nu păstrează o aparență. Familia mea nu este una dintre acele familii care par perfecte, dar sunt perforate pe interior. Familia mea pare exact așa cum este. Sincer, nu știu cum am ajuns să țin atât de mult la modul în care mă afișez în societate, crescând într-o familie ca aceasta.