Ce înseamnă pentru mine competiția / Presiunea meditațiilor / Ziua de dinaintea examenului / Sinopsis scurtmetraj - Efemer

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Pentru mine, competiția înseamnă a fi ales dintr-o mulțime. Înseamnă a te lupta să fii vizibil într-o mare de oameni. Înseamnă schimbare. Simt competiție față de atât de mulți oameni din jurul meu. Simt că dacă nu mă fac remarcată, nu contez.

Parcă toți au mai multe de oferit decât mine. Asta pune o presiune constantă pe umerii mei, pentru a demonstra că nu e așa. În relațiile cu prietenii mei, cu alte persoane, simt că trebuie să-i fac să nu se plictisească de mine. E o sarcină pe care pur și simplu o am mereu. Și știu că nu e bine ce fac, dar nu mă pot opri din a vedea lucrurile așa. Simt că trebuie să fiu mai bună, diferită mereu, simt că nu sunt niciodată de ajuns.

Sunt în competiție față de mine, față de familia mea, de sora mea, de prietenii mei, față de persoane pe care le văd doar o dată, cred că față de aproape toți din jurul meu. Nu îmi amintesc să nu fi fost vreodată în competiție cu cineva.


Trebuie să-mi fac tema la meditații la engleză. Și la mate. Și nu numai că trebuie să o fac, trebuie să înțeleg numerele complexe și să îmi dau seama prin habar n-am ce metodă absurdă și complexă, dacă sunt și bună la mate. Nu bună de zece, evident, bună de "o să fac asta o viață întreagă și o să am succes".

Trebuie să mă mai implic și în ședințele de la Interact. Chiar mă ajută la CV diploma de aici. Și totuși, degeaba, că fata cu care fac consiliere pentru facultate mi-a spus că trebuie să am o poziție importantă într-un club pentru a fi măcar un concurent acceptabil la o facultate de top din afară. Da, repet, un candidat acceptabil. Nu pentru a intra. Pentru a fi un candidat acceptabil. Săptămâna asta trebuie să mai sun niște sponsori, să caut și niște spații pentru evenimentul pe care-l facem acum.

Că tot veni vorba, trebuie să citesc broșurile de la tipa cu consilierea. Așa chef n-am să mă văd cu ea mâine seară, să ne concentrăm din nou asupra aspectelor pe care nu le am sau la care mai trebuie să lucrez. Aș vrea, măcar pentru o zi, să fiu pur și simplu de ajuns. Aș vrea să-mi spună tata într-o zi "Câte activități faci, stai bine, dacă nu o să ajungi cineva în viață, eu chiar nu știu cine o să ajungă!" în loc să-mi reamintească că "un coleg de-al lui are o fată, un pic mai mare că mine, care a plecat deja cu bursă în America, doar pentru că a ajuns la olimpiada internațională!". "Poate reușim și noi cumva. Spune tu că nu ți-ar plăcea în America!"

Evident că mi-ar plăcea. Și evident că mi se pare că mai am loc să cresc în multe domenii. Evident că presiunea asta mă împinge în sus și îmi face bine. Dacă m-aș complace în starea în care sunt, n-aș mai ajunge acolo unde vreau. Dar când mă uit uneori în jur și văd câte fac alții, unde au ajuns la vârstă mea, îmi vine, pur și simplu, să explodez.


Deschid ochii exact la ora 7:00. Nici o secundă mai târziu. Soarele dimineții de început de vară intră în camera mea și mă bucură. Ador zilele însorite. În zilele însorite, mă trezesc și mă gândesc că acea zi poate fi cea mai bună din viața mea. Sunt proaspăt spălată pe cap și îmi place să mă trezesc în mirosul plăcut al părului meu. Este 7:00. În aproximativ două ore, începe primul examen important din viața mea. Unul pe care tot anul ăsta l-am văzut ca un zid care îmi delimitează viața în două: înainte și după. În sfârșit am ajuns în dreptul lui.

Mă ridic din pat, îmi pun papucii albaștri în picioare, deschid geamul ca să intre aerul răcoros al dimineții să mă trezească și mă întind bine, până când aproape mă dezechilibrez. Mă duc în sufragerie să le spun bună dimineața părinților mei, care își beau cafeaua în timp ce își opresc alarmele de pe fiecare telefon, pe care i-am obligat să le pună cu o seară în urmă, pentru a fi absolut sigură că nu ratez trezirea în ziua pe care de luni bune o aștept. Mă îmbrățișează fiecare. Tata îmi spune: "Gata, Sabi, acum e-acum!". Zâmbesc. Da, acum e-acum.

Mă duc la bucătărie. Mănânc rapid, fără să pot să-mi conțin energia, iaurt cu ovăz și o banană. Vine Oani, sora mea, și mă îmbrățișează de după gât. "Neața, Sabinoninski!", îmi spune. Mă întorc în camera mea. Mă îmbrac cu cele mai comode haine posibile, pe care le am pregătite de aseară. Apoi, mă duc la baie, mă spăl pe față, pe dinți, mă dau cu cremă de soare și îmi fac o coadă. Îmi opresc câteva secunde să mă uit în liniște în oglindă. Mă uit fix în ochii mei. Simt că sunt atât de prezentă, parcă toate senzațiile din jurul meu sunt intensificate la maxim. Îmi zâmbesc încurajator. Apoi îmi iau buletinul, carnetul, stiloul, sticla de apă și telefonul de pe birou.

Mă duc pe hol. Încep să mă încalț. Tată a coborât deja la mașină. Nu stau departe de școală, în general merg pe jos, dar azi mă duc cu mașina, ca să nu fiu perturbată de nimic pe drum. Oana și mama mă îmbrățișează, îmi spun "Baftă, Sabi, îți ținem pumnii!". Mă sui în mașină. Gata, acum totul e în mișcare. Simt cum trece fiecare clipă a momentului pe care m-am plictisit să îl aștept.

Ajung la școală și, înainte să cobor din mașină, într-un ultim moment de liniște profundă, tata îmi spune: "Totul o să fie bine. Fii atentă, concentrează-te, știi! Te iubesc!". Am auzit de prea multe ori încurajările astea. Aprob, îl pup, și ies afară. Mă izbește gălăgia, forfota, tensiunea, aerul rece. Mi se face pielea de găină, dar apoi le văd pe prietenele mele și fug la ele. Suntem atât de familiare unele cu altele și reușim toate, parcă, din îmbrățișări, să ne facem să ne simțim în siguranță, fericite, entuziasmate. Creăm o mică bulă cu discuția veselă și simplă dintre noi, despre felul în care ne-am trezit, despre cum ne-am îmbrăcat și ce am mâncat. Am vorbit de prea multe ori despre ziua asta și acum, pentru că în sfârșit a venit, ne simțim atât de bine! Râdem fără motiv, facem poze. Doamne, în sfârșit, a venit!

Când paznicul ne lasă să intrăm, într-un final, ne uităm unele în ochii celorlalte. Știu că toate gândim "Gata, fie ce-o fi, scăpăm!". Apoi ne despărțim, ne ducem la clasele în care am fost repartizate alfabetic. Găsesc litera p, în clasa de la etajul doi de pe colț, și intru. Mă îmbrățișez cu alte persoane pe care le cunosc. Mă așez la locul meu. Da, sunt aici! Am visat de prea multe ori cum voi fi aici. Parcă e un vis și acum, dar nu, acum e pe bune. Asta mă entuziasmează și mai tare.

Intră supraveghetorii în clasa. Doamna de engleză și domnul de sport. Cu teacher am făcut și meditații, suntem prietene. Mă bucur așa de tare că e la mine! Vorbim cu toții cu ea despre vreme, despre ziua asta. Of, cât de pregătită mă simt! Aș vrea să pot să dau ambele examene în aceeași zi. Oare aș putea? Ce e cu ziua tâmpită dintre ele? Dă-mi-le pe toate acum, lasă-mă în pace, să scap!

Trece un sfert de oră. E 9:15. De ce nu ajung foile?! Of, nu mai am răbdare, dacă mai stau un minut, încep să tremur, jur. Doamne, dacă nu mai ajung la școală noastră azi și trebuie să dăm examenul acela de tura doi? Nu. O să ajungă. Trebuie să mă liniștesc. Of, nu voi fi niciodată mai pregătită la română decât sunt în ziua asta. Nu cred așa ceva! Haideee, să vină!

Brusc, intră o femeie cu foile în clasă. Au ajuns. Toată tensiunea iese din mine. O simt fizic cum iese. Mă golesc, gândurile mi se limpezesc. Totul se simplifică. Tot ce contează este ce va scrie în foaia din față mea.

Se împart testele. Completez prima pagină, cu datele personale, cu grijă. Întorc prima pagină. Gata, în sfârșit, a ajuns! Acum e acum.


Irina este o fată dintr-un grup de prieteni numeros, care simte acea singurătate pe care o simțim în adolescență, în ciuda numărului de persoane de care suntem înconjurați. Este îndrăgostită de Ștefan, un băiat nepăsător, amuzant, din grupul ei de prieteni. Într-o noapte din excursia lor la mare, ei aleg să stea pe plajă, vorbind, distrându-se. Irina se simte bine, dar acel disconfort pe care îl simte constant o împinge să se retragă la un moment dat, când prietenii ei, deja amețiți, încep să vorbească lucruri fără sens. Ștefan se apropie de ea, pentru prima oară alegând-o pe ea în defavoarea grupului. Ei se așază deoparte și își petrec noaptea spunându-și lucruri pe care doreau să le spună, dar pe care nu le-au spus niciodată, legat de viață, dragoste, viitor, prieteni. Irina adoarme fericită, lângă Ștefan, simțindu-se înțeleasă. Când se trezește, în următoarea dimineață, nu știe unde se află. Se uită în jur, nu vede nici urmă de prietenii ei. E singură, pe o pătură bleu, în lumina dimineții, pe o plajă pustie. Își vede mașina parcată în depărtare. Se apropie de apă. Se uită la mare și pare împăcată. Nu știm dacă prietenii ei au plecat fără ea, dacă au existat sau dacă a visat, dacă mintea ei i-a creat pentru că avea nevoie de ei.