Cum mă vede... cea mai bună prietenă / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Mă cheamă Sara și am 16 ani. Culoarea mea preferată e roșu. Îmi plac Star Wars și Lord of the Rings. Mă consider o tipă mișto, mă pricep la o sumedenie de lucruri. Îmi place să sfidez reguli și norme sociale. Ziua mea de anul acesta a fost blestemată. Un prieten al meu s-a sinucis pe 18.02, iar înmormântarea lui a fost de ziua mea. Ceva timp după aceea, când am vrut să-mi serbez ziua, a murit profa mea de mate din gimnaziu și înmormântarea ei a fost când m-am văzut cu prietenii.


Vreau să încep prin a spune că apreciez că este acolo pentru mine și că este prietena mea cea mai bună, dar fata e a menace și nu numai eu cred asta. Râde la cele mai horror chestii și face cele mai deplasate glume și mereu pare că o să dea foc la ceva. Și o suspectez că e vrăjitoare, prea îi iese totul cum vrea ea și prea se îmbolnăvesc subit oamenii care o supără.


Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 8:00. Mă dau jos din pat și îmi dau seama că va fi o zi minunată, pentru că eu o voi face să fie așa. DA! Asta e superputerea mea. Pot să modelez realitatea după bunul meu plac.

În orașul meu, mai toată lumea se cunoaște și e fericită, ducându-și viața de zi cu zi într-un cadru plăcut, fără să știe că mie mi se datorează asta. Pornesc spre gară, cu gândul că excursia cu clasa la Brașov în care urmează să plec va fi fantastică; voi socializa cu toată lumea și vom explora centrul istoric. Îmi plac orașele cu o estetică medievală. Ajung la gară, dar apoi, deodată, îmi dau seama de ceva teribil. Ora s-a schimbat pe parcursul nopții, iar eu m-am sculat de fapt cu o oră mai târziu. Superputerea mea intră în acțiune. Dar ce coincidență fericită, sau poate nu - trenul a avut întârziere o oră! Mă întâlnesc cu colegii mei, despre care îmi place să cred că mă plac din proprie inițiativă, nu pentru că îi silesc eu. Cine poate să știe? Mă uit în jur și mă gândesc că, oricum ar fi, viața mea este exact așa cum îmi place mie și asta e tot ce contează.

Cred că, dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța doar pentru iubire adevărată. Ironic că pot avea orice, în afară de acest lucru banal. Asta pentru că este un sentiment atât de complex și de profund încât nu poate fi înțeles, așadar eu nu pot să îl răsfrâng asupra altora.

După o excursie tipică liceului, plină de distracție, ajung înapoi acasă. Nu e nimic, dacă vreau, mâine ne poate anunța Ministerul Culturii că întreaga noastră clasă va merge într-o excursie sponsorizată la Brașov pentru a promova conservarea arhitecturii patrimoniale. Simt... 1.000 de lucruri contradictorii în același timp: nostalgie și surpriză, bucurie și dor, furie și tristețe. Asta se întâmplă când cari pe umerii tăi destinele a sute de oameni.


În fiecare an, de Sfintele Paști, mergem la Constanța, la bunicii din partea mamei (acum doar la bunica, căci bunicul a murit acum ceva timp). Ne strângem eu, mama, sora mea, bunica și unchiul, împreună cu soția lui și copilul lor. E o masă în familie din care eu nu înțeleg niciodată nimic, pentru că se poartă discuții doar pentru a conversa și pentru a menține aparențele.

Mama și fratele ei nu s-au înțeles niciodată bine, iar mama spune că tot ce a făcut Viorel toata viața a fost să stea pe spatele părinților. Mereu mi s-a părut destul de urât să vorbească așa despre fratele ei, dar e relația lor și eu nu mă bag.

Înapoi la masa de Paști; bunica a înțesat-o cu o sumedenie de preparate tradiționale, care mie nu mi-au plăcut niciodată, așa că mă limitez la ouăle roșii pe care le-am vopsit joi.
- Hristos a înviat!
- Adevărat a înviat!
*cioc, cioc, cioc, cioc*

Pentru că mă plictisesc, ies în curte, mă așez pe un scaun și încep să fac integramele pe care mi le-a luat bunica de la chioșcul din parc, în urmă cu câteva zile. Din casă iese și mama, care mă avertizează:
- Nu mai face integrame, o să devină un tic nervos, plus că arăți ca o bătrână.

Apare și unchiul meu, care îi răspunde:
- Lasă, măi, copilul să facă cum vrea, cum adică devine tic nervos...
- Adică creierul ei se obișnuiește să facă mereu integrame și asta nu e sănătos. Când o să am nevoie de sfaturi despre cum să îmi cresc copiii, o să te caut, până atunci, lasă-mă pe mine, că eu te-am crescut și pe tine, cu toate că nu pare că mai ții minte.

Încep un schimb de replici, iar eu mă retrag din situație cât timp ei nu se uită, pentru că nu vreau să iau parte la așa ceva. Bunica e puțin surdă, nu aude ce se întâmplă, altfel ar întrista-o foarte tare să știe că cei doi copii ai ei se ceartă.

Nu știu ce și-au zis mai departe, dar, la scurt timp după aceea, unchiul meu și-a luat la revedere, pe motiv că au de mers și la rudele Monicăi; însă se vedea pe chipul lui că încerca doar să plece cât mai repede. Toata ziua, mama a avut o atitudine rece și ușor îmbufnată.

În familia din partea mamei circulă temperamente vulcanice, după cum se vede; certuri se pot isca și din cauza unei simple integrame.