Cum mă vede... sora mea / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Eu, Teodora, 15 ani, am 8 frați. Mă pasionează biologia. Îmi place genetica și vreau la anul să trec la olimpiadă. Îmi place că la fizică îmi pot explica fenomene din viață. Sunt o persoană destul de rațională, dar îmi place să mă las dusă de val. Sunt cam iresponsabilă. Lucrez la asta.


Este primul ei an la București. Este dreptul ei să fie aiurită și fără griji. Aș vrea să am îndrăzneala și curajul ei. Îmi place că analizează situațiile și oamenii. Eu sunt mai prietenoasă de felul meu. Câteodată mi se pare că i-ar prinde și ei bine. Mă enervează totuși că vrea doar drepturi, nu și obligații. Face curat doar o dată pe săptămână și e dezastru în casă. Toată săptămâna a făcut doar o mâncare de linte, pe care a și ars-o.


Sunt depășită de situație. Știu că vreau să reușesc în toate. Nu-mi cunosc limita, iar timpul este același pentru toți. Toate responsabilitățile zboară prin toate părțile în jurul meu, parcă jucându-se de-a prinselea. Nu știu pe care să o prind prima, așa că nu iau atitudine. Mă uit la ele și aleg să le ignor. Pleoapele îmi cad ușor până se unesc. Aud muzica liniștită din jurul meu și mă simt că într-un vis frumos, fără griji. Nu după mult timp, aceasta este înlocuită de rock puternic, care mă trezește.

Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 5:59 dimineața. Încă mă uit la pereții de un alb destul de curat, pot spune, acum că îi privesc cu atenție. Chiar nu sunt atât de murdari pe cât spune mama de fiecare data când se supără că îmi rezemam picioarele de ele. Acum e 6:00.

Mă dau jos din pat, mă uit cu coada ochiului la ceas. Este tot 6:00. Îmi fac un duș rapid; nu trebuie să-mi fi luat mai mult de 5 minute, gândesc eu, raportându-mă la dățile trecute. Mă uit la ceas. E tot 6:00. Îmi ia câteva secunde să realizez că ceasul nu a înaintat de când m-am dat jos din pat. Îmi verific telefonul. Este 6:00... Asta înseamnă că pot face atâtea chestii. Pot să fac multe dacă ceasul vă rămâne la 6:00. Până la 10:00, când trebuie să plec la scoală, dacă ceasul rămâne pe loc, reușesc să fac și treburile de ieri. Atunci realizez... DA! Asta e superputerea mea.

Pornesc spre biroul meu și învăț pentru un test care inevitabil ar fi venit, însă am aruncat gândul undeva departe în mintea mea, deasupra altor responsabilități neglijate, deși știam că se va întoarce, însă speram că nu atât de curând, nu când multe alte treburi s-au ivit. Apoi deodată... au venit toate de-a valma și imaginea de ansamblu nu era de văzut. Superputerea mea intră în acțiune. Ceasul nu s-a mișcat.

Fericită, merg și spăl mormanul de vase care s-a adunat în bucătărie în ultimele săptămâni. Miroase cam urât. Îmi adun lucrurile împrăștiate din casă și spăl pe jos. Acum totul e în ordine. Îmi fac temele demult uitate, de care nu mă mai atinsesem de săptămâni și de care m-am ferit ca dracul de agheasmă. Treaba era multă și timpul era puțin, așa că am preferat să o amân. Mă uit în jur și îmi dau seama că... totul este aranjat și mintea mea este mai curată. Parcă pot gândi limpede acum. Am un plan bine pus la punct legat de cum o să abordez situația și cum o să-mi prioritizez treburile.

În acest moment, mă simt... foarte organizată și pusă la punct și foarte organizată... foarte, foarte, foarte organizată. Și îmi place. În mintea mea, toate sunt așezate la locul lor și știu de unde să le iau.

Îmi place să am ordine în cap. În majoritatea timpului, sunt un dezastru pe două picioare. Totuși, dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța doar pentru mai multă concentrare. De multe ori, îmi este greu să mă adun și să-mi așez lucrurile în cap. De multe ori, oamenii din jurul meu îmi spun "Dacă în capul tău nu este o ordine - oricare ar fi aia - de ce ar fi în viața ta?" Și au dreptate. Doar că e complicat. Mintea mea parcă funcționează altfel decât a celorlalți. Se complică și, până la urmă, obosește și nu mai face nimic. Iar când dă de ceva ce nu-i place, aruncă gândul într-un colț îndepărtat și uitat de lume, iar în cele mai inoportune momente, acesta iese din nou la iveală, iar atunci mintea mea e derutată și copleșită, așa că renunță, iar apoi ajungem de unde am pornit.

Mă uit la ceas. Este ora 10:00. Nu înțeleg... Cum a mers timpul acum, dar înainte nu mergea? A trecut tot acest timp și nu am observat? După câteva momente, cât mintea mea a fost în ceață, am realizat că timpul nu s-a oprit niciodată. El a continuat să meargă, numai că eu nu mi-am dat seama. Când am luat atitudine și mi-am asumat responsabilitățile, am crezut că timpul a stat în loc și că eu eram de neoprit. Motivația, asta este! Nu am mai simțit-o de mult timp. Credeam că s-a dus pe la oricine, numai la mine nu. Credeam că m-a ocolit. Dar am înțeles că ea vine din noi și nu dintr-un mediu extern. Aș fi crezut că pot opri timpul... Aș fi fost destul de tare. Dar am o superputere pe care nu mulți o au: motivația. Mă ajuta să fiu productivă și să nu frec menta toată ziua. Însă ea nu este de ajuns, nu? E un citat care îmi place mult: Motivation is what gets you started, habit is what keeps you going.


Paștele este una dintre puținele sărbători la care se strânge toată familia, toți cei 9 copii și părinții. Frații mai mari, care sunt la casele lor, cam trag chiulul la altele, dar de Paște nu lipsește nimeni.

Faptul interesant este că avem, cred, doar o poză cu noi toți și doar noi. Nu ne omorâm cu pozele de familie. Selfie-uri între noi, desigur. Toți - nu prea.

Ne-am strâns în sufrageria în care am crescut pe rând. A rămas neschimbată. Totuși, nu mai avem fotoliile străvechi pe care le întindeam ca să dormim în aceeași cameră pentru că ne era frică. Mi-e dor de ele. Era o idee drăguță. Masa cea mare e aranjată, cu o față de masă nouă, cum îi place mamei în fiecare an. Băncile de lemn sunt montate ca să încăpem. În centrul mesei, sunt niște flori pe care nu le pot identifica, însă care miros bine. Miroase a copilărie.

Ne așezăm la masă și începem să mâncăm salata boeuf, apoi sarmale în viță de vie - pe care le face mama doar de ocazie - cu mămăligă și smântână. Tata ne spune o glumă pe care a găsit-o pe Facebook: ,,- Doctore, mi-am fracturat piciorul în două locuri. - Știi exact unde sunt aceste două locuri? - Da. - Să nu mai mergi pe acolo!!" Râdem. Deși este o glumă foarte proastă, e tata și o spune într-un mod amuzant, așa că nu putem să ne abținem. Mama e prima care spune ceva după ce terminăm de chicotit.
- Știți ce? Nu avem o poză recentă împreună. Și cine știe dacă ne mai vedem cu toții până anul viitor.

Intervin eu:
- Ar trebui să facem una, într-adevăr. Hai acum!
- Măi, copii, nu vreți întâi să terminăm de mâncat și apoi?

Irina, sora mea mai mică, se trezește să spună:
- Nuuuu. Hai acum.

Lăsăm deoparte mâncarea și ne așezam astfel încât să încăpem. Facem o poză, dar nu-mi place cum arăt, așa că propun să mai facem una. Ei sunt de acord și ne reluăm locurile. Mai facem două. Maria spune că a ieșit mișcată și ar trebui refăcută. Mai facem 5 încercări până când Matei își pierde cumpătul și strigă:
- N-o să arătați cu toții bine în niciuna! Niciuna nu e perfectă și trebuie să acceptați!
- Hei, nu trebuie să țipi. Poți s-o spui și frumos, am fi înțeles.
- Nu văd. Că am făcut aluzii și ori nu le-ați prins, ori le-ați ignorat.
- Te-am ignorat.
- Știi ce... cred că am mâncat destul. Sărut-mâna, mamă!

Se ridică și pleacă.
- Nu pleca așa, mamă! Te rog.
- Nu mai vreau să stau. Îmi pare rău!

Pleacă.
- Teo, nu e frumos ce ai făcut. Înțelege-l și pe el.
- Mami, dar el a început.
- Fii tu mai bună. Pacea e mai bună decât dreptatea.
- Ohh! Mereu spui asta! Bine, mă duc să-i cer iertare doar ca să vină înapoi și să terminăm seara.
- Iartă-l. O să vă înțelegeți cândva.
- Da, da.

Merg și fac ce am spus că voi face. Îmi acceptă scuzele, își cere iertare pentru ce a spus și ne-am împăcat. Deși am spus la început că Paștele este același, mereu este unic. Mereu când ne certăm, ne împăcăm. Și mereu este vorba mamei, care ne spune să fim mai buni: pacea e mai bună decât dreptatea. Toată copilăria m-au enervat cuvintele astea, însă au un sens puternic.