Cum mă vede... diriginta mea / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Sunt o tipă mișto, destul de pierdută în spațiu de vreo 16 ani. Numele meu e perfect: Teodora, are exact 7 litere și 4 silabe și mă reprezintă în totalitate. Cred că o plimbare suficient de lungă într-o zonă faină, cu case mari și multe pisici, îți poate face orice zi mai bună. Dacă plouă e și mai și. Nu am răbdare să mă uit la filme prea lungi, nu mă omor după romantisme, mai puțin când e vorba de muzică.


Cred că 50 de cuvinte sunt cam multe ca să o descriu pe fata asta. Tot ce știu despre ea e că stă lângă Ana și, în general, când chiulește una, pleacă și cealaltă. Nu ridică mâna niciodată, mai mereu desenează sau face sudoku. Nici eu nu o pun să răspundă pentru că asta ar însemna să recunosc că nu mai știu cum o cheamă. Când aduce scutiri, îmi zice sigură pe ea că a fost la teatru, iar eu o felicit mereu pentru că găsește alte lucruri de făcut cu timpul ei liber în loc să citească romanele mele.


Superputerea mea nu e prea neobișnuită. Cred că toată lumea o are într-o măsură sau alta. Singurul secret e că majoritatea dintre noi nu o conștientizăm. Nimeni n-o vede într-o oglindă magică. O putem simți, clar, dar niciodată nu ne apreciem la fel de tare ca cei din jur. Eu plâng cu lacrimi de aur.


Paști. Din nou. Parcă abia îmi revenisem după cura cu ouă roșii de anul trecut și trebuie să o iau de la capăt. Stăm toți la o masă imensă. Rotundă. Așa îi place mamei, ca să poată privi pe toată lumea în ochi. Toată lumea, adică de data asta, prietenii apropiați și rudele mult prea îndepărtate. Cina mare cu bunicii a fost ieri. Azi mănânc iar 12 ore din 24, dar cu oameni ceva mai tineri.

Lângă mine, stă Cristi, un tip la vreo 50 și ceva de ani (deja regret că am folosit cuvântul tânăr), genul ăla de om bine făcut, dar care dintr-o bătaie ar putea să scape doar fără dinți. Cică a fost coleg de facultate cu tata. Nu știu ce să zic. După felul în care face pauze lungi înainte și după ce vorbește, nu permite să fie întrerupt și consideră că nicio masă nu poate începe fără un toast ținut de el, ai zice că a terminat la Sorbona. Ar trebui să ne simțim norocoși că respirăm același aer cu un om genial. Un geniu care își ridică mânecile de la cămașă din două în două minute pentru a i se vedea ceasul scump, asta când nu se joacă cu cheile de la noua lui mașină.

Chiar lângă, e nevastă-sa, Mirela. Dovada vie că pe vremea când putea să agațe nu avea bani. Săraca abia dacă stă la masă. În majoritatea timpului, cară farfurii sau strânge tacâmuri. O vezi stând jos doar când încercă să-și curețe vreo pată de pe rochie, de parcă mai are vreo relevanță. Mirela nu prea vorbește, ca să nu se dea de gol că nu-i așa deșteaptă, crede în blesteme și expresia ei preferată e "nu-i bai".

Vis-à-vis, la două scaune de mama, e un prieten vechi de familie, Mihai sau "distrugătorul de case", așa cum l-au botezat ai mei. A fost căsătorit oficial de 3 ori, găsind treptat motive din ce în ce mai stupide să divorțeze. Relații neoficiale au fost mai multe, din păcate însă nu știu să număr până acolo. În rest, un tip deștept, foarte calm (de la atâtea femei...) și extrem de modest. Știe că-i șmecher, dar n-o prea arată. Își poartă părul prins în coadă și e mereu bărbierit, când eram mică îmi plăcea să stau la el în poală pentru că era unul dintre puținii oameni de la masă care nu duhnea a tutun. El miroase mereu a parfum de femeie și avea buzunarele pline cu ambalaje de bomboane.

Suntem mulți la masă, dar ei sunt cei mai clișeici. Poate mai clișeici chiar decât fața de masă cu morcovi pe care mama o cumpără o dată la câțiva ani pentru cina asta. Nu mai știu cum a venit vorba de pandemie. Chiar pare că scot în evidență cu orice preț câți ani au oamenii ăștia, dar jur că lor despre asta le-a venit să vorbească. Și eu, deșteapta casei, am simțit să adaug:
- Da, încă se simte. E ciudat acum până să și îmbrățișezi pe cineva. Parcă ne-am îndepărtat cu toții...

Cristi oftează apăsat și face o mică pauză. Ăsta e felul lui de a spune că va lua cuvântul și, totodată, cea mai formală metodă de a întrerupe:
- Așa trebuie. Ești copilă. O să mai călătorești și tu și o să vezi că toată lumea e open minded, doar noi am rămas închiși. Care-i faza cu atâtea îmbrățișări și pupături inutile? Hellooo? Există microbi. În țările civilizate, e absolut normal să păstrezi distanța. Sunt și alte căi să te simți aproape de ceilalți, fără atâta atins!

Pune paharul jos, oferindu-ne câteva secunde să reflectăm asupra cuvintelor sale. Sunt cât pe ce să-l contrazic, dar Mihai mi-o ia înainte:
- Poate că are dreptate tocmai pentru că e copilă și nu i-au încețoșat oameni ca tine mintea. Tu te auzi? Se căsătorește și fii-ta cu un nordic și te dai mare deștept în țările civilizate?

Fata lui Cristi s-a căsătorit anul ăsta cu un danez. N-a existat nicio nuntă, doar o cununie civilă, la primăria de acolo. Mihai încă e supărat că n-a fost invitat. N-are de ce. Danezul nici măcar nu s-a întâlnit cu Cristi vreodată, fiica lui spune că e normal. Așa e cultura.
- Se numește cultură generală. De parcă tu nu știi de la toate fetișcanele străine din centrul vechi pe care le învârți!

Când zice învârți, face un gest din mână și trântește paharul.
- Nu-i bai! zice Mirela și instantaneu, Dumnezeu știe de unde, scoate mătura și fărașul.
- Da, mă, dar eu măcar când am iubit-o pe una am avut tupeul să o cer de la taică-su. Ia zi, domnul ginere îți dă bună ziua pe stradă sau la ei nu-i obiceiul așa?

De data asta, Cristi oftează și mai tare.
- Dacă te interesează, în cultura daneză, cerutul fetei de la tată nu are nicio relevanță. Femeie e considerată independentă, suficient de matură ca să aleagă și singură.

Când zice singură, arată spre Mirela.
- Bă, Mirela, tu auzi ce zice bărbată-tu?

Mihai scuipă cuvintele repede, scopul lui nu e să fie ascultat, ci să se elibereze de ce are pe suflet.
- E bai! Că voi vă dădeați mari patrioți pe aici, nu eu. Nu tu, Cristi, ți-ai făcut mare vilă în stil tradițional românesc ca să promovezi cultura? Nu tu te certai pe aici cu noi că ne pleacă tinerimea din țară și noi stăm cu mâinile în sân? Ai un sânge așa românesc în tine că te-ai reprofilat pe obiceiuri daneze!

Mirela, confuză că i s-a adresat direct și neînțelegând dacă trebuie să răspundă sau nu, se face repede nevăzută la bucătărie.
- Ba am sânge românesc în mine. Că dacă nu eram român, nu-mi susțineam fata până la final! Îmi pare rău că n-ai cum să înțelegi. Nu e așa ușor să fii tată. Tu n-ai fost în stare să fii nici măcar soț...

A pus accentul pe nu ai fost în stare. Cristi se ridică de la masă, deși a câștigat. Ne-a arătat că e și răutăcios, pe lângă ipocrit. Mama și tata nu înțeleg cum a escaladat discuția așa de repede. Mirela varsă apa dintr-o oală care a dat în clocot și repetă continu "Nu-i bai, nu-i bai". Mihai se uită în gol. Nu cred că regretă nimic. Eu rămân pe loc. Poate că ar fi trebuit să merg cu mama și tata după Cristi. Să-mi cer scuze. Am vrut să o fac, dar mi-a fost frică să nu vin prea aproape. Totuși, există microbi...