Ape adânci

Citiţi un fragment din această carte.


În liga întâi a prozei tinere româneşti, Bogdan Popescu este o referinţă care, deocamdată, lipseşte. În listele de autori valoroşi pe care le alcătuiesc membrii diferitelor jurii sau criticii convocaţi la anchete literare, numele lui apare foarte rar şi, când este totuşi menţionat, se fac auzite voci "avizate": "Dar nu ştii că Bogdan O. Popescu este poet?". Bineînţeles, e vorba despre doi autori, unul ceva mai cunoscut, altul părând că există printr-o mică eroare de transcriere...

O parte de vină pentru această situaţie o are - să admitem - şi prozatorul nostru, extrem de ghinionist (manuscrisul primului său volum a aşteptat mai mulţi ani să fie editat), dar şi atât de încrezător în resursele scrisului său, încât n-a considerat necesar să facă cel mai mărunt gest în direcţia autopromovării. Numeroşi colegi de breaslă au învăţat lecţia reclamei, a PR-ului, a marketingului şi îşi sprijină opera (mai consistentă sau de tot subţire) prin colaborări publicistice şi editoriale, interviuri în reviste, participări la mese rotunde, lansări şi întâlniri cu publicul, emisiuni de televiziune, blog-uri... Profită de orice ocazie, luând contextul dat şi transformându-l în oportunitate. Prea greoi pentru asemenea jocuri sau plictisit de ele, ca orice creator adevărat cufundat până peste cap în universul său artistic, Bogdan Popescu reprezintă, într-o lume culturală ameţită de ambalaje, o excepţie. Nu este singura, dar mi se pare printre cele mai pregnante.

E însă, fără îndoială, şi vina criticii noastre de întâmpinare că un asemenea prozator i-a trecut printre degete. Oricâte scuze am invoca, e greu să justificăm cecitatea ori, pur şi simplu, dezinteresul faţă de un debut editorial atât de original (Vremelnicia pierdută, Editura Univers Enciclopedic, 2001), recompensat cu Premiul Academiei şi reeditat pe suport electronic de LiterNet (2004). Un cronicar adevărat caută febril, scotoceşte prin volume şi se bucură ca de un succes personal atunci când descoperă o carte bună a unui autor mai puţin sau deloc cunoscut. Legitimările exterioare, rumoarea, buna receptare, dosarul de presă, discuţiile critice şi distincţiile literare au rolul lor, dar ele nu trebuie să condiţioneze actul viu al lecturii, impunându-ne ierarhii de-a gata, evaluări şi clasificări făcute pe necitite. Cred că am întins destul fitil în această introducere pentru ca, de acum încolo, să-l citiţi pe Bogdan Popescu.

În Vremelnicia pierdută, sub titlul neinspirat, aparent sămănătorist, descopeream o lume a povestirii cu contururi schimbătoare şi, în rama acesteia, un univers fantastic dens. În Cine adoarme ultimul, registrele sunt mixate cu şi mai mult rafinament prozastic. Constatăm dispunerea naraţiunii pe două mari planuri (realist şi fabulos), autorul lucrându-şi minuţios fiecare scenă în sensul unei dualităţi sui-generis. Ceea ce poate fi citit într-un cod al verosimilităţii elementelor existenţiale se schimbă deodată, dacă privim tablourile dintr-un alt unghi, în "lumina-ntunecoasă" a fantasticului. La un nivel avem aşadar structurile tipologice şi biografice, culoarea personajelor şi a întâmplărilor prin care ele trec, stofa aspră a vieţii în Satul cu Sfinţi din câmpia lipită de malul Dunării. La celălalt nivel, supra- ori infra-real, palpită tot ceea ce scapă grilei raţionale şi comportamentelor deduse din ea. Eşecul unor romancieri cu gustul fantasticului vine tocmai din supralicitările în această direcţie. Nu e suficient să aglomerezi fapte fără noimă şi gesturi ridicol-hieratice pentru a modifica desenul interior al prozei. Glisarea de la un plan la altul se dovedeşte pe cât de uşoară pentru cititor, pe atât de dificilă pentru autor, obligat nu la jonglerii, ci la transmutaţii. Gabriel García Márquez (Un veac de singurătate), Ştefan Bănulescu ori Mircea Cărtărescu (Orbitor) sunt modelele lui Bogdan Popescu în această privinţă, în timp ce cu Eugen Barbu (Groapa) şi, parţial, cu Marin Preda intră în rezonanţe de ordin realist. Să vedem cum.

Putem împărţi romanul, la modul didactic, în trei mari structuri narative, care comunică unele cu altele şi converg, înspre final, după ce autorul ne-a obişnuit cu alternarea lor. Primul cadru e cel mai larg şi, aparent, obiectiv. Lucrurile sunt văzute şi expuse de către un narator impersonal, care nu se simte obligat să justifice faptele. Doar le "înregistrează" şi le comunică pe un ton neutru, sub care se ascund uneori mari grozăvii. Cel ce Doarme în Codrul Vânăt şi tremurat de Apa Morţilor de la Miazănoapte ("mintea ce lucrează singură, de nimeni strunită") şi balaurul stăpânind peste Valea Puţului, Tuşa cu Ploconul şi Sfânta de pe Vale, ambele cu puteri magice, dracii veniţi claie peste grămadă, într-un car fără cai, la începutul romanului şi diavolul care, îngrijit ca un ied de nea Mitu Păcătosul, i se urcă acestuia în spinare, într-o halucinantă convieţuire, toate aceste făpturi sunt evocate ori descrise cu cât mai multă exactitate, deşi cu pupila mărită. În acest prim "sertar" al cărţii încap mai ales scene din trecut, întâmplări din copilăria "decreţeilor" pulsând încă în memoria lor afectivă. Băiatul cam nevolnic al Directorului de şcoală sătească, molaticul "Ectoraş de la oraş", cum îl strigă tovarăşii de joacă, este printre personajele depozitare ale acestui trecut şi care, la rândul lor, se lasă într-o bună măsură conţinute de universul vechii vârste. Experienţele infantile şi puberale, percepţia proaspătă a copilului care a fost, îl fac pe "Repetentu'" de azi (de fapt, restanţier la un examen de facultate), de ani douăzeci şi trei, să ţină larg deschisă această poartă către vechile întâmplări. Al doilea "sertar" al romanului, cu scrisorile pe care el i le adresează unui bun prieten bucureştean, conţine atât amintiri din copilărie (aventuri, aşa zicând, rurale), cât şi experienţe ulterioare, din perioada liceului făcut în Capitală sau a armatei îndurate bărbăteşte. Revenind în vacanţă în Satul cu Sfinţi şi constatând dezolat cât de mică, de îngustă a devenit lumea ce înainte i se părea extraordinară, "Ectoraş de la oraş" înoată în apele adânci şi calde ale rememorării, încercând să-şi facă amicul părtaş la nişte experienţe, în fond, incomunicabile.

Sunt şase scrisori în total (dacă am numărat bine), într-o suită fragmentată pe care o regăsim, totuşi, de fiecare dată în tonalitatea ei generală. Melancolia epistolierului nu-i înceţoşează privirea, sau, dacă o face, prozatorul (pentru care tânărul erou reprezintă un alter-ego) reuşeşte să-şi păstreze luciditatea şi calmul observaţiei. O cu totul altă stilistică, o combinaţie de ironie muşcătoare şi patetism egocentric, întâlnim în "lecţiile" ţinute de Marin Foişte, profesor suplinitor, poet şi pictor, intelectualul neînţeles al satului. Un personaj memorabil, care ţine o serie de prelegeri (tot şase) despre istoria aşezării, din negura veacurilor şi hăt, până după Revoluţia autohtonă din 1989. Una dintre preocupaţiunile lui Foişte e să-l demaşte pe Repetentu' de la oraş, fiul Directorului care îi dă lui ore de suplinitor. Este de înţeles: intelectualul "venetic" (oamenii aceştia din Câmpia Dunării, iuţi la mânie şi răi de gură, nu-i au la inimă pe venetici) îl concurează prin simpla lui prezenţă, îl pune în umbră, îl diminuează pe scena satului. Şi, ca un semn de ambiţie, el ţine nişte prelegeri formidabile în epicitatea şi dinamica lor, amestecând legende şi episoade reale, adevăruri istorice şi mistificări, informaţii ştiinţifice şi bârfe locale, ironii la adresa elevilor şi imnuri de slavă propriei personalităţi. Acest al treilea şi ultim cerc al romanului e poate cel mai captivant prin conţinutul lui, dar mai ales prin mobilitatea deosebită a conferenţiarului. La sfârşit, când aflăm că lecţiile lui au fost ţinute în vacanţă, într-o sală de clasă complet goală, ne întristăm, dar ne şi bucurăm că profesorul suplinitor n-a renunţat din atâta lucru.

O legătură secretă, subterană pare să existe între aceste două personaje, studentul care în loc să înveţe pentru restanţă scrie misive şi se teme că i le interceptează Marin Foişte şi intelectualul en titre din Satul cu Sfinţi, care, desfăşurând sub ochii noştri istoria aşezării, nu uită niciodată să-l pună la adevăratul lui loc (insignifiant) pe băiatul Directorului. Finalul ridică în dreptul celor doi eroi nişte semne de întrebare, două enigme contopite într-un acelaşi mister. Dar, până atunci, Bogdan Popescu are grijă să strângă, cu răbdare, toate firele derulate de-a lungul şi de-a latul romanului său. La debut, proza lui avea un desen neregulat, încâlcit de meandrele povestitorilor (unul fiind nea Mitu Păcătosul, îngrijitorul şcolii pe care îl regăsim şi aici, într-un rol mai discret). Acum ea este construită şi deconstruită până la ultimul oscior de mamut, într-o adevărată demonstraţie de virtuozitate. Se spune despre a doua carte a unui autor că este proba cea mai dificilă. Bogdan Popescu o trece cu brio, scriind un roman de largă respiraţie, care se citeşte pe nerăsuflate.

Cine adoarme ultimul? De data aceasta, cititorul.