O somație care nu servește la nimic

Se împlinesc acum, în noiembrie 2023, 10 ani de când hoții mi-au spart apartamentul. O întâmplare traumatizantă, care m-a lăsat, pe lângă paguba materială, cu un sentiment puternic de nesiguranță de care am scăpat cu greu și după multă vreme. După furt aveam impresia că niciun obiect pe care acei străini îl atinseseră (și răscoliseră toate dulapurile și cămările) nu-mi mai aparținea. Am avut nevoie de câteva luni ca să pot să spăl, să curăț și să dezinfectez tot, dar senzația de murdărie persista. Polițiștii pe care i-am chemat atunci au fost amabili, discreți și plini de solicitudine. Au luat amprente și s-au străduit să ne liniștească, dar nu ne-au dat prea mari speranțe: asemenea incidente rămân de regulă cu autori necunoscuți.

A trecut timpul și-mi amintesc doar rareori de incident, cu precădere atunci când ajung acasă seara târziu și mă surprind că ezit puțin înainte să bag cheia în ușă.

În urmă cu câteva zile a ajuns la mine o jumătate de coală de hârtie, mototolită și tipărită neglijent, prin care eram anunțată, pe un ton sec, birocratic și cu nuanțe vag amenințătoare, că sunt invitată să mă prezint în termen de nu mai puțin de patru, dar nici mai mult de șapte zile, la Parchetul Judecătoriei Cluj-Napoca pentru a lua la cunoștință de niște acte de procedură penală. N-am avut probleme cu justiția niciodată, n-am fost implicată în procese, până și amenzile de circulație sau de parcare pe care le-am încasat sunt puține, așa că, firește, am intrat în panică neștiind despre ce fel de demers ar fi vorba și ce calitate am în el. Nu era precizat în hârtia cea mototolită la ce cameră să solicit informații, iar o vizită la tribunal nu este cel mai plăcut mod în care să-ți petreci o dimineață. Nu există în toată clădirea (altfel impunătoare și frumoasă) nici un birou de informații și nici măcar o hartă a instituției, ca să știi cel puțin în linii mari în ce aripă și la ce etaj ai putea să-ți rezolvi problema. N-ai decât să întrebi din om în om, însă locul nu mustește de persoane cumsecade și dornice de conversație. Întâlnești fie alți dezorientați ca și tine, fie angajați care trec grăbiți și acri cu dosare sub braț, cu frunți încruntate și cu un aer distant și neprietenos. Nu mai lungesc povestea, am dibuit până la urmă biroul la care trebuia să mă prezint și am aflat că actele de procedură penală cu pricina aveau scopul să mă informeze că dosarul de furt al cărei victimă fusesem în urmă cu zece ani tocmai se prescrisese, cu soluția de autor necunoscut.

Cu alte cuvinte, Statul mă somează să mă prezint de urgență ca să aflu că tot el, Statul, nu și-a făcut treaba. Cu siguranță aș fi fost mult mai puțin furioasă și mai dispusă să accept că paguba mea morală și materială nu va fi recuperată niciodată, dacă în locul acelui bilețel lipsit de considerație cineva și-ar fi dat osteneala să-mi scrie două rânduri prin care să mă informeze despre prescrierea dosarului, adăugând eventual de formă că îi pare rău pentru situația creată.

Au trecut vremurile când personal consideram privatizarea un panaceu pentru toate problemele societății noastre și sunt ferm convinsă acum că avem nevoie de un stat puternic, ce apără interesele cetățenilor și îi tratează cu respect. Mă doare și mă înfurie să constat că statul și-a tot pierdut din autoritate, cade victimă celor care-i șubrezesc intenționat puterea pentru ca matrapazlâcurile să le rămână fără consecințe, și singurul cu care simte că se mai poate lua de guler pare că e cetățeanul simplu, care pentru fiecare mică problemă birocratică își pierde zile, nervi și energie așteptând încovoiat de spate pe la ghișee strâmbe și prost iluminate, făcând cereri la care nu primește răspuns și fiind tratat cu suspiciune sau dispreț de fiecare dată când încearcă să-și rezolve o chestiune la care statul ar trebui să aibă răspunsuri clare și soluții simplu de urmat.

După trei decenii de la Revoluție statul nostru îmi pare un biet cățel răpănos care se gudură pe lângă cei puternici și latră furios la cei slabi. Și dacă mi-aș dori ceva din suflet și cu adevărat ar fi o țară în care fiul meu și copiii lui să fie tratați demn și onest de un stat care, dacă dorește cetățeni loiali, ar trebui să facă primul pas dând dovadă de loialitate, respect și considerație în cele mai mărunte interacțiuni cu cetățenii săi. Poate așa și climatul general dominat acum de agresivitate, nesiguranță și teamă s-ar îmbunătăți puțin câte puțin.