Festina lente

Am scris, am șters. Am scris, am șters. Și tot așa de vreo trei ori. E vineri, ora 14:17. Sunt în cafeneaua de la Cinema Arta și mă conving că nu e momentul cel mai potrivit să mai scriu încă un text despre educație. Tocmai s-a terminat Săptămâna altfel, o săptămână a nebunilor nesemnată de Barbu. Primul meu instinct a fost să scriu despre obiective, competențe și nervi. Despre starea de bine a profesorilor oricum se vorbește foarte rar. Nu cred că s-a gândit cineva până acum să detalieze un plan de remediere prin care emoțiile acestora să se reintegreze în zen și absolut. După un ceai de mușețel și o binevenită discuție cu Anca, am decis că lumea e oricum sătulă să citească despre ce nu merge bine și ce incomodează în sistemul educațional. Așa că, i-am trimis un mesaj scurt lui Ștaf să îl întreb în ce an am început să le predau. Răspunsul a venit imediat pe Messenger Facebook. 2004. Erau în anul II de facultate, iar eu eram tunsă scurt, purtam ciocate și blugi clasici. Eram profesoară de doi ani la Tehnofrig. Nu mai țin minte cine m-a sunat de la catedra de nefilologi, de la Litere, să mă întrebe dacă aș vrea să iau câteva ore la plata cu ora la Facultatea de Geografie, secția Geografia Turismului. Am acceptat imediat. Eram suplinitoare, banca pe vremea aia nu îmi acorda niciun fel de împrumut, având în vedere că eram angajată pe durată determinată, iar de bani aveam nevoie pentru că mândria mă împiedica să mai primesc de la părinți.

Am predat la facultate vreo cinci ani, dar nicio generație care le-a urmat nu a reușit să îi egaleze. Erau frumoși, spirituali, râdeam cu ei, aveam polemici, erau inteligenți, dar, cel mai important, am reușit să comunicăm. Cu unii dintre ei mă întâlnesc pe stradă din când în când și ne arătăm fără sfială bucuria de a ne revedea. Atunci l-am cunoscut pe Radu, prietenul cel mai bun al lui Ștaf. După ani de zile, Radu a început să se ocupe de vacanțele mele. Așa se face că, după alți ani de zile de colaborare, a rămas agentul meu de voiaj la care nu aș renunța în ruptul capului. În primul rând, e foarte serios. În al doilea rând, caută pentru mine locuri unde să mă pot antrena. Aș putea spune că a cam exagerat anul ăsta cu diferența de nivel pe care, după primele alergări în pantă, am văzut-o ca pe o pacoste, dar căreia nu i-am putut nega valoarea după ce m-am întors la Câmpulung Moldovenesc și am luat dealul pieptiș. Nu în ultimul rând, știe exact cum să lege orașele pe harta lumii ca să mă bucur de un itinerar bine gândit.

Având toate aceste coordonate, latitudinal și longitudinal, adică oricum aș fi întors-o, am știut că voi apela din nou la serviciile lui Radu, când mi-am verificat contul, starea națiunilor și a virusurilor și mi-am spus că acum e momentul să mai fac o ieșire scurtă din țară. Deși mergeam la schi în Dolomiți de mai bine de cinci ani, Italia rămânea o necunoscută și o dorință constantă pe care simțeam nevoia să încep să mi-o satisfac. Zis și făcut. După lungi discuții la telefon și prin mesaje, am decis amândoi că pentru început ar fi bine să leg trei orașe. Florența, Pisa și Bologna. Aveam la dispoziție o săptămână ale cărei zile le-am împărțit aproape frățește între cele trei. Împărțeala nu ar fi putut fi decât cu aproximație.

Am zburat de la Cluj la Bologna dimineața devreme. Am ajuns la ora stabilită. Primul autobuz înspre Florența era la 10:25. Am petrecut o oră împreună cu un cuplu amabil care avea un băiat de un an jumate. Îl lăsaseră acasă, cu bunicii. Am băut cappuccino și Mimosa, am vorbit una alta, ne-am luat bilete de autobuz online. Am călătorit apoi în tăcere, fiecare cu gândurile lui, până în Florența unde ne-am zâmbit și ne-am luat rămas bun. Deși stația era aproape de hotelul unde eram cazată, am făcut vreo cinci kilometri în plus, pentru că nici măcar Google Maps nu reușea să se descurce pe străduțele întortocheate, asemeni intrigilor, ale orașului. Și zic asta pentru că știu de la un tânăr florentin care m-a și ajutat să ajung unde trebuia. După ce am plătit tassa di soggiorno, care diferă bine de la un oraș la altul - lucru pe care aveam să îl aflu doar mai târziu, mi-am lăsat bagajele în cameră și m-am oprit în prima trattoria unde am cerut un platou cu de toate și un pahar de Chianti. Am plătit și am lăsat ciubuc așa cum fac de fiecare dată.

Deja cu altă mină și un zâmbet mult mai larg, am luat orașul la picior. Pentru a ne familiariza unul cu altul și pentru a ne simți pulsul, vibrația. Pentru a vedea cum respirăm. Mă pregăteam pentru ce știam că urmează și speram să am putere să primesc ce avea să mă învăluie. De-a lungul timpului, la fel ca noi toți, citisem despre covârșitoarea artă renascentistă, dar când a fost să ne întâlnim, trebuie să recunosc că eu am avut o reacție viscerală, instantanee și am încercat să respir adânc, o dată și încă o dată, în timp ce ea a continuat să patroneze majestuos așa cum îi și stă bine. Dintre morții de la Santa Croce cel mai mult mi-a plăcut de Leonardo și de Niccolo. Am simțit că ne-am putea chiar tutui. La întâlnirea cu familia de Medici, morți de-a binelea și ei, am avut un moment de introspecție și nu am putut să mă abțin să mă întreb ce ar fi fost mai rău pentru mine dacă aș fi trăit în acele vremuri: să îi fi picat cu tronc lui Henric al VIII-lea sau madama de Medici să fi fost soacră-mea? După o scurtă analiză, în care mi-am dat seama că toate otrăvurile ar fi putut fi încercate pe mine, neștiind care și în cât timp și-ar fi făcut efectul, am decis că aș fi preferat Turnul Londrei. Moartea survenea rapid, mulțimea ar fi plâns sau ar fi aplaudat, după preferințe și simpatie, apoi ar fi încheiat cu o cruce mare făcută cu smerenie.

Am continuat în același stil meditativ, plimbându-mă prin grădini, palate și galerii cu ochii la tavane aurite și picturi în care femeile cu forme rubiconde emanau senzualitate și fertilitate. Zeii, sfinții și papii mă examinau atent din orice unghi. Aproape că mi se tăia respirația oriunde intram. Când simțeam că nu mai pot duce grandoarea și greutatea locului în sine, mă așezam la o terasă și, asemeni italienilor, comandam un espresso și un Aperol. Sau un Campari Spritz. Asta doar pentru că oriunde merg respect tradițiile și obiceiurile.

La Pisa am avut un moment de respiro. După o zi am plecat la Lucca, unul dintre cele mai frumoase orășele pe care le-am văzut vreodată, și m-am gândit cam cât de norocos a fost Puccini să se nască aici. M-am reîntors în Pisa de unde am luat personalul care, în Italia, merge cu 124 km/h. Am schimbat la Florența pentru Bologna unde am ajuns în 39 de minute. Alt aer, alt ritm. Allegro ma non tropo. Tot ce aveam nevoie pe final de vacanță. Antologia Vivian Maier era expusă la Palazzo Pallavicini, la etaj, cum urci, în partea dreaptă. Inside Banksy Unauthorized Exhibition pe care o văzusem în Florența într-o biserică desacralizată, transformată în hub cultural, era în partea stângă, tot la etaj. Bienala de fotografie m-a purtat peste tot prin oraș până noaptea târziu când am poposit la un concert de orgă și bas John Zorn în Basilica di Santa Maria dei Servi.

M-am reîntors în țară după șapte zile în care timpul nu a ținut cont de nicio regulă, purtându-mă din Renaștere în contemporaneitate ca într-un roller coaster. Șapte zile în care am hălăduit pe străzile pe care Michelangelo, Botticelli, Caravaggio, Dante și alții din gașca lor își făceau veacul bând și iubind. Șapte zile în care l-am purtat pe Pasolini și moartea lui din 1975 în memoria afectivă pe care Kentridge mi-a impregnat-o. Șapte zile pe care mi le-am făcut cadou pentru a-mi reaminti cum trebuie sărbătorită viața.