Privind lumea prin hublou

Ce greu e câteodată să ne înțelegem unii pe alții. Și ce ușor pare uneori să ne înțelegem unii pe alții. Cu ideile astea contradictorii m-am luptat toată săptămâna. E sâmbătă seara și tocmai am ieșit de la film. De la cel mai bun film pe care l-am văzut în ultima perioadă. De dimineață a plouat, a nins și a bătut vântul, așa cum e firesc să se întâmple în noiembrie. Îmi place luna noiembrie. Și Clujul în noiembrie mi se pare cel mai autentic și mai frumos, cu aerul lui posac și sever, cu ceața și umezeala lui. Trotuarele sunt acoperite de frunze galbene pe care le-aș lua acasă dacă n-aș ști că până a doua zi se chircesc și se urâțesc de la aerul cald și uscat dinăuntru. E perioada din an în care nu mai jelesc vara care a trecut prea repede și m-am consolat deja că trebuie să-mi scot cizmele din debara și pufoaica din dulap. E perioada din an în care citesc foarte mult și nu mă împinge dorul de ducă. E bine să stau acasă, sau să mă duc la cinema. Tocmai am ieșit de la Anatomie d'une chute / Anatomia unei căderi, filmul francez regizat de Justine Triet, care a câștigat marele premiu la Cannes 2023. De mult timp nu mi s-a mai întâmplat să-mi placă atât de mult un film. Scenariul, personajele, filmările, actorii, muzica, toate mi s-au părut perfecte.

Anatomie d'une chute urmărește la prima vedere un proces la tribunal. Samuel este căsătorit cu Sandra, sunt amândoi scriitori și locuiesc într-o cabană, în munți, lângă Grenoble. Fiul lor, Daniel, își găsește tatăl prăbușit în fața casei, într-o baltă de sânge. A fost sinucidere, a fost accident, a fost crimă? Decizia anchetatorilor, moarte suspectă, o transformă de Sandra în principalul bănuit. Iar filmul urmărește lent și meticulos audierile din fața instanței. Însă deși pare un film cu intrigă polițistă, miza regizoarei este alta: să vorbească despre relația dintre cei doi soți. Despre toată furia și frustrarea care se acumulează într-un cuplu, despre singurătate și tandrețe, despre răzbunare și îndoială, despre obișnuință și iubire, despre cruzime și sex, teama de ratare și despre felul în care aruncăm în cârca celuilalt propriile neputințe și nemulțumiri. Între cei doi, Daniel, băiatul lor de 14 ani, e sfâșiat între dragostea față de mamă și gândul otrăvit că ea ar putea fi asasina tatălui.

Niciunul dintre personaje nu vorbește limba sa maternă, fiecare este silit să se folosească când de franceză, când de engleză, căutând cuvinte și simțindu-se incapabil să exprime precis ce simte și ce gândește. Ce mod subtil de a spune că nu reușim să ne înțelegem fie pentru că nu suntem în stare să spunem limpede ce simțim, fie pentru că celălalt înțelege doar parțial, în funcție de context și disponibilitate, ceea ce noi avem de spus.

Mi s-a părut extraordinar Milo Machado Graner, tânărul actor care joacă rolul lui Daniel, reușind să redea cu multă naturalețe nesiguranța, spaima și suspiciunile unui băiețel prins fără să vrea în jocurile și ipocriziile celor mari. Așa cum strălucitoare mi s-a părut actrița din rolul principal, Sandra Hüller, pe care o mai văzusem în Toni Erdmann, filmul din 2016 regizat de nemțoaica Maren Ade.

Nu știm aproape nimic despre ceilalți și îi înțelegem prea puțin chiar și pe cei pe care îi iubim și cu care ne petrecem viața. De parcă i-am privi printr-un ochean cu o lentilă mică și opacă, sau printr-un hublou care mai mult ne ascunde decât ne arată.

"Mi-am dat seama că o parte din viață e o sumă de neînțelegeri și denaturări". E o frază din romanul Vorbește-mi despre tata, al scriitoarei coreene Kyung-Sook Shin, despre care am vorbit la începutul săptămânii la Librăria Humanitas din Cluj, și care-mi vine în minte la finalul acestui film franțuzesc sfâșietor de frumos. Și mă întorc la gândul de la început. În mod straniu și paradoxal, uneori pare atât de ușor să ne înțelegem unii pe alții. Uite, acest roman coreean care, dincolo de aerul lui exotic, spune o poveste cu care am rezonat total. Despre un tată țăran simplu, care muncește toată viața fără pauză ca să-și trimită copiii la școală. Trăiește în Asia, cultivă orez și susan, dar în rest seamănă perfect cu bunicul meu matern: cumpătat, serios, considerând că munca și școala sunt principalele valori din viața omului. În spatele acestei perseverențe se ascund însă vise, planuri și dorințe care nu se vor realiza niciodată. Kyung-Sook Shin spune și ea, la fel ca regizoarea Justine Triet, că nu știm de fapt nimic despre cei pe care îi iubim și alături de care ne trăim viața. Și că dincolo de rolul de părinte, care presupune sacrificii și multă discreție, există drumuri și posibilități care nu vor fi explorate niciodată.

Mi s-a părut asemănător și trist mesajul din cartea coreeană și din filmul franțuzesc. Nu știm mare lucru despre cei de lângă noi. Iar atunci când în sfârșit ne dăm silința să aflăm, constatăm că e prea târziu.