Cum mă vede... / Aici am descoperit... / Competiție / Dacă aș putea... / De acest X mă leagă Y

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Casa din mine s-au desfășurat în perioada septembrie - noiembrie 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor din trupa Brainstorming, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de Ana Agopian și Oana Răsuceanu (Spectacolul are două reprezentații la unteatru, sâmbătă, 11 noiembrie și duminică, 12 noiembrie 2023, de la ora 19.00. Intrarea este liberă). Astfel, adolescenții-autori, deveniți deopotrivă creatori și actori, vor putea percepe și din altă perspectivă nuanțele, mesajele, construcția frazelor, intențiile replicilor, gândurile ascunse ale personajelor.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Noiembrie 2006
0. Lumină. Miros ciudat. Ce drăguț e aici! Cred că trebuie să fac liniște. 1, 2, 3. Femeia asta brunetă îmi explică de 10 ori ce sunt oamenii mari, se va numi de acum "mama". 4, 5, 6, 7. Maria. Iubesc creaturile astea care arată ca mine, mai ales să le cunosc. 8, 9, 10, 11, 12. Mama devine ciudată, iar eu din ce în ce mai singură. Încă îmi plac oamenii și poveștile lor. 13, 14. E întuneric. Nu vreau să știu că am fost aici. 15, 16, 17, 18. Îmi place să fiu cu ei. Îmi place să vorbesc și să ascult. Iubesc să am un suflet și să îl pun pe masă. Octombrie 2023.


Dau să închid la chioșc. 23:30, m-am uitat la ceas. Fix când pun mâna pe întrerupător, o aud pe asta mică. Să vezi bătaie ce-și ia acasă la cât e de târziu. Mă și miram de ce n-am văzut-o azi. Sigur mă întreabă iar același lucru, zici că nu știe ce-i răspund. "Bună seară! Mai vine 253?". Îi dau exact același răspuns ca de fiecare dată "Nu, mama, nu mai vine." Iar se enervează. Dacă nu mă înșel, ar trebui să se pună pe banca strâmbă de metal din stație, după aceea se ridică, se sprijină de semnul pentru trecere și acum, dacă nu mă înșel, trebuie să o sune pe maică-sa. "Hai, puiule, să-ți dea mătușa Flori o gumă, că ajungi acasă!. "Mulțumesc! Cât va las?". "Nimic. Hai! Să ajungi bine! Ți-ai comandat mașină?. "Da."

În fiecare seară când ajunge târziu acasă își cumpără o eugenie sau salam de biscuiți. E brunețică. Zici că-s eu când eram tânără. Mi-e drag de ea. Are bun simț mult, i-am zis odată. Vine în fiecare zi pe la 2-3 după amiaza. Când nu e singură, e cu o prietenă sau cu băiatul ăla. Tare drăguți sunt. Zilele trecute vorbea la telefon și plângea cu suspine, draga de ea. Din câte am înțeles, era vorba de el. "Off...". Dragostea asta...

Și e sufletistă... N-am mai văzut pe nimeni să fie așa bun la suflet cu copiii ăștia, care vin și-ți cer bani. Când are, le dă și mâncare. Le cumpără pufuleți și îi ajută să se urce în autobuz. Așa îi ajută și pe toți bătrânii și pe oricine are nevoie.

Totuși, cam petrecăreață ea așa... Vine cam târziu. Cam des. Uneori vine prea fericită. Lasă... Așa o fi tinerețea.

Se agită când e nervoasă. Nu ar stă o secundă. Știu, pentru că se ceartă des la telefon. Cu mama, de obicei. Începe calm... După, se enervează. Țipă. Închide și plânge, ca de fiecare dată.

Ascultă mereu muzică. Uneori mă încălzesc și eu s-o văd așa, dansând. Ditamai domnișoara se bucură ca un copil.

Când așteaptă, merge în cerc. Se uită pe jos. Se lovește mereu cu mâna stânga pe picior când face asta. E mereu pe fugă.

Așa eram și eu. O să-i zic într-o zi. Hai că s-a urcat. Sper să ajungă repede. Dar cine-s eu până la urmă?

Închid așa chioșcul de la Costin Georgian, pentru că știu sigur că ultima clientă chiar va fi ultima.


Pe banca ascunsă din Cișmigiu, care are și vedere spre lac, realizez cât de frumos e să fii vulnerabil. Nu te-am văzut niciodată așa, însă acum îmi dau seama că pot iubi indiferent de poveste. Îți mulțumesc pentru toate pauzele pe care le faci. Îți mulțumesc că te rușinezi. Îți mulțumesc că îți tremură vocea și îți mulțumesc pentru că mă lași să ascult o parte din tine.


- Ce bine că ai ajuns! A... E și Maria cu tine.
Denisa-1, Maria-0.

- Ce frumoasă ești! Cine ți-a luat rochița asta?
Denisa-2, Maria-0.

- Vino cu noi afară în pauză!
Denisa-3, Maria tot 0.

Toată lumea crede că suntem surori. Arătăm la fel. Ne îmbrăcăm asemănător. Tu mai bine, evident. Avem aceeași personalitate, a ta mai radiantă, evident.
Denisa-5, Maria 0.

Mă bucur că suntem prietene, chiar o fac, dar sunt clasa a 5-a și toată viața mea se rotește în jurul tău. Ești cea mai frumoasă și mai deschisă persoană pe care o cunosc. Mă faci să vreau să desenez cum o faci tu, să glumesc cum o faci tu și să ies în evidență exact cum ieși tu.
Denisa-8, Maria-0.

Trăiesc în umbra ta și o știi bine. Te face să te simți tu mai mare. Și îți place. Doamne, cât îți place! Nu am voie să am alți prieteni. Nu am voie să am altă colegă de bancă, în fine, probabil și pentru că tu nu ai avea 10 la absolut toate materiile fără mine... Toți profesorii mă roagă să nu te mai ajut. Toți spun că ești o influență proastă.
Denisa-8, Maria-1!

Nod în gât. Matei a intrat în clasă. Știi bine că îl simpatizez. Ce faci? Îl rogi să stea cu tine după ore! Se apropie de mine. Mi se face cald. Vrea să îmi vorbească! Mă întreabă care-i ciocolata ta preferată...
Denisa-9, Maria-1...

De fiecare dată când încerc să scap de viciul prieteniei noastre, ceva mă oprește. Fără tine nu sunt eu. De fapt, eu sunt o parte din tine ce stă în banca de lângă geam, pentru că tu răceai, evident.

Acasă, mama mă imploră să te las. Am și alți prieteni. Nu mai am voie să stau cu tine, îmi pare rău. Mă rănești prea mult. Nu îți dai seama, dar chiar o faci. Vei spune că sunt un nimic. Probabil, se vor întoarce toți împotriva mea, dar mama are si ea dreptate, uneori.
Denisa-9, Maria mult mai mult.


Dacă aș putea, aș transforma Piața Unirii într-un tribunal. Sună absurd, dar...

Să vă dau un exemplu. Ești la Piața Unirii. Te grăbești să iei tramvaiul 14. Vii dinspre Izvor. În fața ta, unei doamne îi este dărâmată geanta. Începe să strige la copilul care a bruscat-o. Copilul acela aleargă spre autobuz. Roagă șoferul să îi deschidă. Nu o face. În stânga ta, doi șoferi încep să facă cunoștință, dar nu prea frumos. Tot aici, o doamnă cere cu disperare o plăcintă cu dovleac de la patiserie, cu toate că i-au spus că nu au. Un domn aleargă pe trecere. Îi cade servieta. Se întoarce. Mașinile îl claxonează. Până acum, ai trecut de trei doamne care încearcă să te întrebe unde este Piața Romană. Tot acest haos ar funcționa într-un tribunal, unde unul sau mai mulți sau toți sunt judecătorii.


De acest corcoduș de pe strada Mioriței mă leagă bunica mea. Dulceața ei de corcodușe este unul dintre lucrurile de care îmi este cel mai dor. La fel de dor îmi este și de cum mă ținea pe picioarele ei în umbra acestui copac. Corcodușul este tot aici, însă ea nu.