Presiune / Înaintea unui examen / Siguranța / Nesiguranța

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Casa din mine s-au desfășurat în perioada septembrie - noiembrie 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor din trupa Brainstorming, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de Ana Agopian și Oana Răsuceanu (Spectacolul are două reprezentații la unteatru, sâmbătă, 11 noiembrie și duminică, 12 noiembrie 2023, de la ora 19.00. Intrarea este liberă). Astfel, adolescenții-autori, deveniți deopotrivă creatori și actori, vor putea percepe și din altă perspectivă nuanțele, mesajele, construcția frazelor, intențiile replicilor, gândurile ascunse ale personajelor.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


14 ani. Clasa a 8-a. Anul în care ar trebui să-mi aleg viitorul. Anul care ar trebui să fie doar pentru mine. Mi-am dorit de mică să ies din mizeria asta. Mi-a fost mereu frică de idealul de viață din jurul meu. Dacă aș avea puterea, aș dispărea chiar acum, căci nu mai există niciun motiv pentru care aș putea respira liniștită. Mă dor tălpile. Mi-e frig.

Ora 12:30. Am mâncat ceva azi? Nu. Îmi este extrem de foame, dar nu merit. Nu am timp. Nu știu cine e ea din oglindă, dar eu sunt frumoasă. Sunt frumoasă până la os. Tata mă strigă de jos. Am meditații. Înainte să plec mă uit la el. În ce hal a ajuns... Chiar acum când biletul meu de plecare este atât de aproape, el e imobilizat. Când ajung trebuie să îi fac de mâncare. Lui, nu mie...

Mama se întoarce azi de la spital. Nu am voie să mă apropii de ea. Primul lucru pe care mi-l spune e că îl urăște pe tata. Apoi că e și vina mea. Apoi că nu învăț nimic. Apoi plânge când mă vede dezbrăcată. "Toată lumea îți spune că o să mori!" Nu se poate... Sunt perfectă și nimeni nu înțelege.

Mă duc în camera mea. Ora 16:30. Mi-e foame. Mama vine la ușă: "O să mori. Maria, revino-ți! Maria, te pierd." Nu înțeleg ce vrea. Chiar dacă nu are voie, vine și mă bruschează spre oglindă: "Uită-te! Te distrugi!".

Atunci a fost primul moment în care nu am mai văzut-o pe ea. M-am văzut din nou pe mine.

Mă dor tălpile. Mi-e frig. Brusc nu există nimic. E negru peste tot. Vocile lor se aud strigând în jurul meu. Nu vreau să îi ascult. Nu vreau să îi ascult până o văd pe ea. Bunica. E acolo. Mă ia în brațe și mă mângâie. E atât de caldă... Mi-e dor de ea. A trecut o săptămână de când a murit și ultimul lucru pe care l-a zis a fost să am grijă de mine.

Mă trezesc. Acum vreau să fiu bine. Să fiu din nou, doar eu.


- Unde mi-ai pus carnetul?
- Nu știu, Maria, unde l-ai lăsat.
- Unde l-am lăsat?
- E târziu!

Iese. Trântește ușa. Aud motorul mașinii. Alerg pe scări până în camera mea.
- NU GĂSESC CARNETUL!

Era în ghiozdan. Alerg înapoi. Cad pe scări. Alunec violent pe 5 trepte. Mă doare coloana.
- Au! Mă doare coloana!

Am un moment de disociere. Poezia Lacul de Mihai Emi-

Aud claxonul mamei de afară. Mă stresează. Nu are voie să mă streseze. Mă sună. Răspund. Ea țipă de cum începe apelul.
- Vin acum, mama.

Ajung la mașină. Am încuiat? Nu contează. Asta este. Radioul este pe Magic FM, I Want to Break Free. Serios? Păi și eu vreau. Să iau cea mai mare notă la română și să ies din mizeria asta de viață!

Mama conduce haotic, ca de obicei. Ajung pe strada Herța. Condiția geniului artis- "
- Maria, trezește-te! Nu se repetă acum!

Desfac centura. Cobor. Îmi văd colegii. Nu mă salută, chiar dacă eu am făcut-o. Șușotesc în urma mea. Nu îi aud. De fapt, nu aud nimic. Îmi țiuie urechile... Tudor Arghezi vol-

O văd pe profa de română. Încep să plâng. O iubesc atât de tare, parcă ar fi mama. Ea mi-a zis să merg în Lazăr. A spus că are încredere în mine. Că sunt bună.

În spatele meu, mama țipă, mama mea reală. Nu contează. Intru în școală. Tremur.

Hai. Ce-o fi o fi. Doar să scap.


Vineri. Septembrie. Cât e ceasul? 18:30?? Mama m-a întrebat deja acum o oră unde sunt. Cred că primul lucru pe care îl fac după ce ajung e să-i povestesc și ei. Ce aș mânca o supă caldă...

Îmi vine să plâng. Tu mergi în stânga mea. Bombăni nervos. Îmi trag nasul. "Ce faci? Plângi?". "Nu." Taci. Te luminezi puțin. Îți pui brațul în jurul meu. "Hai că vin cu tine".

Traversez fără să mă asigur, ești și tu lângă mine. În aceeași stație a tramvaiului 21 stăteam altcândva cu motivul pentru care aș plânge acum. Am zis că iert orice oricui... Nu știu dacă acum...

Chiar plâng. Plâng deja cu suspine. Te întorci brusc. Îți piere zâmbetul. Printre suspine, vorbesc singură. "Cum... să... spui... așa...". Orice ar fi părut rațional e brusc străin și nu mai pot spune nimic. Mă iei în brațe. Miroși frumos. Miroși a tu. Îmi iei fața în palme. "Vorbește cu mine. Ce s-a întâmplat? Respiră, te rog. Uită-te la mine." Cred că mi-ai spus să nu-l bag în seamă... Până acum câteva clipe era trist aici. Acum e confortabil. Acum ești tu și îmi e bine. Tramvaiul vine troncănind. Îmi ștergi o lacrimă și mă săruți pe frunte. Pentru câteva clipe e cald și îmi e bine.


Ora 23:40. Strada Stejarului este cufundată în întuneric. Îmi opresc muzica din căști. Acum se aud doar pașii mei, pietrele pe care le mai lovesc din când în când și Lucy care mă latră, ca de obicei. Ajung în fața porții. Observ că au pus siguranța. Nu ar fi prima dată. Îmi iau bățul pe care l-am ascuns în spatele gardului. Deschid poarta. Descui ușa. Inima îmi bate extrem de tare, atât de tare încât atunci când mă descalț, mă dezechilibrez și dărâm dulapul de pantofi. Becul se aprinde la etaj și se aud pașii lui. Sau sunt pașii ei? Da. Pașii ei se aud venind nervos spre mine: "Să îți fie cât se poate de clar. De acum încolo te duc și te iau de la liceu! Nu mai ai voie să ieși cu ei. Vezi că miroși până aici. Ești exact ca el și familia lui: o nesimțită!" Nu ar fi prima oară când mă jignește. Aleg să o ignor. Urc în camera mea. Vine după mine. Îmi ia telefonul și geanta: "Spune-mi parola! Unde le-ai ascuns?". Tac. Vine și mă apucă strâns de mână. "Uită-te în ce hal arăți. Ce ai făcut până acum?" Apoi mă lovește și repetă: "Spune! Parola!". Încerc să nu îi răspund, dar mă satur și țip: "Nu-i treaba ta! Doar iartă-mă. Dă-mi telefonul. Acum!". Urăște să îi răspund și acum urăște că nu mai e ea centrul atenției mele. "Să vedem cum nu este treaba mea când vin eu cu poliția după tine. Cred că nu știi câtă putere am." Țipetele ei mă agită atât de tare încât să strig și eu.

Ține în continuare morțiș să îi dau telefonul și geanta. Mă jignește. Nu suport să mă jignească. Parcă o face cu atâta poftă. Strig "Ieși din cameră!". Ea continuă să țipe. Iese într-un final învingătoare. Fără să mai fiu eu, lovesc geamul mare de pe ușă și îl sparg. Rup și clanța. Țip din toți plămânii și mă arunc în pat. Stau cu fața în perne și o ascult cum încă strigă preț de câteva minute. Vede că nu o ascult. Pleacă. Stinge lumina și trântește ușa. Acum sunt singură. E liniște și încep să plâng în perne. Mă fac mică. Așa sunt mereu în preajma ei. Fără putere, fără siguranță.