Cum mă vede... / Superputerea mea / În familie / Aici am descoperit... / Competiție / Dacă aș putea... / De acest X mă leagă Y / Presiune / Înaintea unui examen / Siguranța / Nesiguranța

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Casa din mine s-au desfășurat în perioada septembrie - noiembrie 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor din trupa Brainstorming, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de Ana Agopian și Oana Răsuceanu (Spectacolul are două reprezentații la unteatru, sâmbătă, 11 noiembrie și duminică, 12 noiembrie 2023, de la ora 19.00. Intrarea este liberă). Astfel, adolescenții-autori, deveniți deopotrivă creatori și actori, vor putea percepe și din altă perspectivă nuanțele, mesajele, construcția frazelor, intențiile replicilor, gândurile ascunse ale personajelor.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Mereu am vrut să fiu artist, dar e greu. La 4 ani, voiam să fiu model pentru că am crezut că e cea mai ușoară meserie. La 5 ani, credeam că dansul e pentru mine. La 8 ani, scriam cântece. M-am lăsat și de asta. Sunt Eduard, am 17 ani și actoria e singurul lucru care a rămas cu mine, poate pentru că e singurul lucru la care mă simt cu adevărat bun.


Luca... Ăăă, Edi voiam să spun... Așa e când ai doi copii... Edi este un copil responsabil și foarte inteligent, poate prea stresat. M-am săturat să îi înghit mereu dramele de adolescent, dar mă laud cu el oriunde mă duc. E copilul meu și va rămâne mereu copilul meu.


Te iubesc. Îmi frec ochii și mă întreb de ce am spus asta. Eram în gândurile mele, mă certam cu fratele meu pentru că i-am stricat jucăriile și, deodată, scot impulsiv pe gură acele cuvinte. El s-a oprit brusc. A ieșit din cameră și a trântit ușa. Deschid ușa cu multă atenție. El era de cealaltă parte a clanței, ținând-o strâns. Mă îmbrățișează și îmi răspunde Și eu te iubesc. Nu mai zisese asta de mult timp.

Îmi mănânc masa de dimineața și vine la mine. Stăm împreună, discutăm de parcă nu am mai făcut asta de ani buni. Se pare că ce i-am zis l-a făcut să vrea să stea din nou cu mine, mai ales că i-am zis că la anul plec la facultate.

Tata vine acasă. A avut o zi lungă la muncă și se întinde în pat. Începe să țipe. De ce nu ai spălat vasele? De ce e dezordine? Tata este un om rece, care crede că totul i se cuvine, neatent la emoțiile celorlalți. Chiar dacă sunt nervos și îmi vine să urlu înapoi și să îi zic ceva, tot ce iese din gura mea este un Și eu te iubesc. Tata nu a știut cum să primească asta. Se aștepta să mă enervez și să continuăm să ne certăm. După o pauză de un minut, îmi răspunde Și eu și ne îmbrățișăm. Nu prea mult, suntem bărbați. Undeva acolo, tata este tot un copil căruia la un moment dat nu i s-a spus Te iubesc înapoi. Era ciudat cum niște cuvinte așa uzuale cumva rezolvau toate problemele mele. Sau, cel puțin, parțial.

Mama vine și ea peste o oră acasă. De ea mi-e cel mai frică, pentru că știu că urmează să fie nervoasă. Din orice motiv, ea e mereu nervoasă. Intră pe ușă și mă vede. Îmi spune Bună pe un ton foarte obosit și rece. Eu aș fi preferat să nu adaug nimic, dar impulsiv, încă o dată, mi-a venit să zic Te iubesc. De ceva timp nu îi mai puteam spune asta, crezând că poate s-a săturat de mine sau că poate nu îmi va răspunde la fel. Atunci, m-a luat în brațe și am stat așa 2 minute. Nu a contat că avea o sacoșă în mână și că eram în mijlocul holului.

Pentru un moment, m-am simțit încă o dată copil. Am simțit că sunt în general o persoană respingătoare și că și ei credeau la rândul lor că nu îmi mai pot spune cele două cuvinte.

Să spui Te iubesc fără să te aștepți să o auzi înapoi este o superputere. Așa că, cel puțin în familia noastră, ne asigurăm să răspundem înapoi. De atunci, în loc să ne salutăm cu Bună, spunem de fiecare dată Te iubesc.


Mereu m-am gândit la seara când voi pleca la facultate. Totul împachetat în plastic. Cutiile erau încărcate, dar atmosfera era încordată. Mama, cu ochii înlăcrimați, se uită cu îngrijorare către mine:
- Știi, poate ar trebui să mai aștepți un an sau doi. Poate nu e momentul potrivit pentru tine să pleci.

Tata, privind prin aeroport:
- El trebuie să-și urmeze propriul drum. Nu putem ține copiii sub aripa noastră mereu. Nu îl vom ajuta cu nimic dacă îl ținem închis aici. Trebuie să învețe să-și gestioneze propria viață.

Mama, cu furie și frustrare că părăsesc țara:
- Nu e vorba doar de el. E vorba de noi, de familia noastră!

Tonul tatălui meu devine și mai rece:
- Familia noastră va fi bine. El trebuie să învețe să fie independent.

Înainte ca disputa să escaladeze, am intervenit:
- Nu vreau să plec așa. Vreau să știu că aveți încredere în mine.

Mama m-a privit cu durere:
- Te iubim și ne este frică să te pierdem.

Porțile se deschid. Dincolo de ele este visul meu și nu am să-l ratez.

În ciuda tensiunii, părinții și-au luat rămas-bun de la mine. Cu toate că au fost rostite cuvinte aspre, ele au fost însoțite de îmbrățișări sincere. Pe când mă îndreptam spre locul meu în avion, m-a lovit greutatea schimbării și speranța că, pe măsură ce voi crește, și relația cu părinții mei se va maturiza și ea.


în Cișmigiu am avut cele mai mari realizări ale vieții mele. Câteva romanțe distruse chiar pe băncile ponosite ale acestui parc, primele beții serioase, zile de naștere, zile ploioase, zile caniculare, jeg, miros urât, copilărie, distracție. Este locul în care m-am regăsit în fiecare etapă a vieții mele.


Degeaba înveți dacă nu pornim toți din același loc. Olimpiada de Franceză a însemnat apogeul meu, dar mi-a adus și multe frustrări. De ce să concurez în aceeași categorie cu un nativ? De ce profesorii nu sunt corecți? Nu a durat mult să aflu că asta e practica generală în tot sistemul educațional. Nu m-am născut în locul potrivit.


Dacă aș putea, aș transforma toate acoperișurile clădirilor din jurul centrului în baruri, restaurante, cafenele, spații de lucru. Mereu am găsit ceva frumos în a da o dublă folosință unui lucru, unui loc. Poate că dacă le construiești o prelată și le reabilitezi, Bucureștiul ar fi mai viu și apusurile ar fi mai calde.


De acest parc mă leagă amintirile noastre împreună. Poate că Tineretului e un parc prea mare, dubios pentru unii, poate că un loc de joacă lângă un crematoriu nu este cel mai viu loc. Totuși, pe mine acel moment m-a făcut să mă simt mai viu ca niciodată. Mulțumesc că m-ai ținut de mână, deși nu pentru prea mult timp. Nu eram încă pregătit să simt că trăiesc.


"Trebuie să înțelegi de ce mă comport așa! Am așteptări de la tine!" sunt cuvinte pe care le-am auzit mult prea des. Orice trebuie să fac nu e îndeajuns de bine și orice nu fac bine e vina mea. Sunt responsabil pentru tot, dar sunt doar un copil.


Ai învățat destul. Bine, puteai învăța mai bine. De fapt, nu prea te-a interesat. Să vedem ce o să faci la examen. Nu o să știi fix cuvântul de care ai nevoie și nu ai să scrii nimic. Apoi, ai să-l pici. Cine te angajează fără diplomă de Bacalaureat? Nimeni nu o să te vrea, nimeni nu o să te caute. Acest examen spune cine ești, un ratat sau un elev conștiincios. Revino-ți, ești bine. Ba nu, transpir. Am nevoie de apă. Nu găsesc baia. Nu am nici buletinul. Încremenesc. Bine că stau lângă liceu. Când începe? Mai sunt 45 de minute. Mă car cu troller-ul plin cu haine de Vama Veche înapoi acasă. Îmi iau buletinul. Am ajuns și aici. Ce-o fi o fi.


Atunci când am făcut o prostie la liceu și, în plus, eram și bolnav, mama mea a stat lângă mine și a avut grijă de mine indiferent de faptele mele. Nu trebuia să îmi spună nimic mai mult, nimic mai puțin, aveam nevoie doar de multă iubire și de o supă caldă.


Un loc în care mă simt nesigur este școala. Școala în toate formele ei, adică și primara, și gimnaziul și liceul. Este un loc în care îmi petrec mare parte din zi și, chiar dacă ar trebui să fie doar un spațiu al învățării și comunicării, se simte ca un atașament nesănătos. Știu că trebuie să vin aici zilnic, trebuie să îmi placă, dar de ce nu mi-ar plăcea? Cu asta începi după ce treci sub acel pod de flori și cu asta pleci atunci când ții tu aceleași flori în mână pentru alții. Dar nimeni nu-ți spune despre anii de tăcere prin care trebuie sa mergi, situațiile inconfortabile în care ești pus doar pentru că fusta ta nu șterge podelele liceului sau pentru că ți-ai vopsit o dată părul. Tunde-l, taie-l, scapă de el, așa și cu orice altă fărâmă de integritate pe care o ai. Paznicii sunt doar ca să fie și ei acolo, așadar poate intra orice și să verse un plic de cocaină pe scări. Oricum, mereu trebuie să mă privesc prin ochii celuilalt, căci altfel cine sunt eu să spun ceva? Trebuie să merg într-un anume fel, să folosesc aceleași 11 cuvinte și să divinizez o instituție. Dar nu-i nimic, trebuie să dorm împăcat că e un liceu de prestigiu. Dimineața, când plec spre liceu, trebuie să mă reculeg și trebuie să mă conving că azi e o zi bună. Dar sunt nesigur și de asta.