Cum mă vede... / În familie / Aici am descoperit... / Când spun casă... / Competiție / Dacă aș putea... / De acest X mă leagă Y / Presiune / Înaintea unui examen / Siguranța / Nesiguranța

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Casa din mine s-au desfășurat în perioada septembrie - noiembrie 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor din trupa Brainstorming, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de Ana Agopian și Oana Răsuceanu (Spectacolul are două reprezentații la unteatru, sâmbătă, 11 noiembrie și duminică, 12 noiembrie 2023, de la ora 19.00. Intrarea este liberă). Astfel, adolescenții-autori, deveniți deopotrivă creatori și actori, vor putea percepe și din altă perspectivă nuanțele, mesajele, construcția frazelor, intențiile replicilor, gândurile ascunse ale personajelor.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Sunt cumulul a 18 ani de sentimente trăite, lucruri făcute și idei gândite. Sunt parte din matematica pe care o iubeam și pe care acum o urăsc, sabia pe care am forjat-o cu tataie și spectacolul pe care l-am făcut cu propriile puteri. Sunt tot și totul este eu.


Mereu m-a zgâriat pe creier. De fiecare dată când scotea cineva adjectivul ăsta pe gură, înnebuneam. Nu e doar "un copil atât de cuminte". E un erou care și-a salvat bunicul. E un super inginer care construiește cuptoare de pizza. E cel mai tare și muncitor regizor. E și mereu va fi copilul meu, care acum a devenit adult.


Rugăciune de seară: "Jur că-mi aduc lumină în casă; că-mi repar tavanu'. Nu mai las să curgă nicio picătură. O să fie numai lumină-n casa asta. Pentru toată lumea care intră. Dacă aș putea să iau tot întunericu' din lume, l-aș lua și l-aș înghiți eu pe tot.". Închid ochii, și îi mai închid o dată, de parcă îi dau peste cap și adorm.

Rugăciune de dimineață: "Dă-mi Doamne mie tot. Dă-mi mie că eu pot să duc. Lasă-i pe ei, că-s mici și slabi. Duc eu pentru ei.". Deschid ochii. Mă uit în tavan. Dau plapuma la o parte cu mâna stângă. Mă ridic în fund. Mă uit pe geam. Cobor din pat.

E rece la mine în cameră. O simt în oase. Nu-i normal. De obicei e cald. E totul calm la mine în cameră. O simt în vene. Nu-i normal. Parcă nu sunt singur în cameră. O simt în suflet. Nu-i normal.

Ies din cameră. Cobor scările și pregătesc masa pentru ai mei și frate-meu. Iau ouăle, brânza, cașcavalul, untul, și pâinea din frigider. Scot două tigăi, un bol și o furculiță. Tai 8 felii și le pun într-o tigaie la foc mic. Pornesc un foc mediu la cealaltă tigaie și pun untul în ea. Bat 4 ouă, le condimentez, cu sarea și piperul pe care am uitat să le scot și le pun în tigaie. La fel fac și cu alte 4 ouă și la pun în tigaie. Pregătesc tot și servesc masa.

Mă duc să îi chem jos. Încep cu Dragoș, fratele meu. Mi-e dor de el. Mă bucur că încep să-l regăsesc. Mă doare că nu-i bine. Tot ce simte simt și eu. Urăsc să-l văd suferind.

Urc scările două câte două și bat la el la ușă. Se trezește, mormăie ceva. Țip la el să se trezească și să nu fie ratat că i-am făcut de mâncare. Vine, deschide ușa. Îl orbește lumina. Întind pumnul. Îl întinde și el și batem pumnul.

Timpul se oprește. Simt că-mi vine să vomit. Mă trage ceva... o forță... o energie. Din stomac în spate, spre camera mea. Dau nas în nas cu el. Cel mai urât urât din lume. Eu. Puțin mai cocoșat, cu dinții mai ascuțiți și coarne de cerb. Îmi trage un pumn și mă nenorocește. Cad pe podea. Mă ridică. "Dacă poți să duci, hai. Pentru toată lumea.". Mă lovește din nou și mă întorc la Dragoș. Mă ia în brațe. Bocește. "Te iubesc. Mulțumesc. Sunt... Mă faci fericit. Hai să mâncăm."

Ne așezăm. Mâncăm. Ai noștri sunt jos deja. Dăm să ne așezăm. Sunt cu capul în nori. Nu înțeleg nimic. Sunt speriat. Văd negru în fața ochilor. Tata și mama se ridică și mă iau în brațe.

Același lucru se întâmplă. Forța mă trage iar la mine-n cameră. Mă leagă de pământ și-mi scoate inima din piept. O mănâncă. Face mizerie peste tot. Îmi scoate plămânii și-i perforează. Se uită la mine, de sus. "Tu ai cerut, eu ți-am oferit. Atinge pe oricine din casă și primești. Trebuie să duci tu tot dacă poți. Să te văd, mizerie de om ce ești.".

Mă întorc. Mama îmi zice că i-au ieșit bine analizele; tata că-s un adevărat. O să duc eu tot.


Aici, în micul nostru apartament din Sălăjan, în care trăiesc de 8 ani, o văd pe mama cum dă în tata. În același apartament, în care trăiesc de 10 ani, îl ascund pe frate-meu sub plapumă și îi pun videoclipuri pe YouTube ca să nu-i audă pe ai noștri. În același apartament în care trăiesc de 12 ani, îl văd pe tata cum se târăște pe jos și dă cu pumnul în tot ce e prin jur, mai puțin în noi. În același apartament în care trăiesc de 14 ani, stau singur la geam și dau să sar. Mă salvează fantoma din baie, Zalmoxis. Nu mai trăiesc în același apartament în care am trăit 14 ani. Acum am 18 ani și ne-am mutat demult. Tot în Sălăjan. Mi-am tratat bolile, nu mai văd nimic și acum nu mai trec pe acasă. Nici eu, nici frate-meu. Acum urmează să plec la facultate și să îmi aleg singur familia.


Când spun casă, mă gândesc la mâncare, nervi, frică, confort, iubire.
Când spun casa din mine, mă gândesc la imperiu, putere, cerb, Daviduț, Zalmoxis.


"Un regizor bun trebuie sa fie cel puțin un actor mediocru."
"Un regizor bun trebuie să iubească scena pe care lucrează."
"Un regizor bun trebuie să știe ce înseamnă să ia hainele oaspeților și să le pună în cuier, ce înseamnă să lucreze cu luminile sau să măture sala."
"Un regizor bun trebuie sa citească constant. Să evolueze constant."
"Un regizor bun trebuie să știe să asculte, să învețe și să vorbească."

Așa a scris Gorceakov în Regulile de regie ale lui Vakhtangov. La fel și Katie Mitchell în The Director's Craft. Și totuși, după toate astea, simt că n-am nimic. Nu știu nici să ascult, nici să vorbesc, nici să iubesc. Nu mai zic nimic de jocul meu actoricesc. Poate nu-i menit să fie.

Mama mi-a zis mereu să mă compar doar cu mine. Că eu sunt singura mea competiție. N-am ascultat-o niciodată și nu plănuiesc să o ascult acum. Dacă nu ajung cel mai bun, cum aș putea să mă iubesc? Trebuie să fiu. O să fiu.


Dacă aș putea, aș schimba toate paturile din București. Le-aș lua pe fiecare în parte și le-aș schimba în așa fel încât să nu mai pot dormi pe ele.

Dacă aș putea, aș lua fiecare scaun și aș face același lucru. La fel aș face și cu mesele, străzile și casele. Dacă aș putea, aș transforma orașul ăsta în orice altceva, care l-ar scăpa de mine. Dacă aș putea, poate că m-aș transforma în oricine altcineva.


De acest mic parc de cartier mă leagă toată copilăria. Mă leagă prima oară când am ieșit să fac un om de zăpadă cu părinții mei, dar n-am reușit, pentru că am făcut o criză de astm. Mă leagă momentul când am încheiat prietenia cu un băiat pentru că ne-a mințit pe mine și pe bunica lui că și-a făcut temele. Mă leagă momentul în care m-am întors singur anul acesta cu motocicleta și am stat să plâng sub cască. Sunt legat printr-un cordon ombilical de-un parc din Sălăjan (sau cel puțin aproape).


"Dă-i, tată, tare. Bagă mare. Învață. Dacă nu faci bine acum o să îți fie greu după. Doar nu vrei să ajungi gunoier sau om al străzii, nu? O zic pentru tine. Te iubesc, nu de alta."
"Ziceai că vrei în Sava, nu? Știi cu ce medii se intră acolo? Îți zic eu. Mari. Mari rău de tot. De aia zic. Bagă acuma tare să îți fie bine după. Hai, te iubește tata."
"Ce faci? Închide calculatoru' ăla imediat. Ți-ai făcut temele? Ai făcut vreun test? Nu? Bravo. Așa te vreau. Lasă, David, lasă. Joacă-te pe calculator. Ești mai rău ca un drogat, bă dependentule."
"Nu se poate vorbi cu tine nimic. De ce nu putem și noi să vorbim ca de la adult la adult, mă? Tot ce voiam era să discut și eu cu băiatul meu. Da' nu se poate nici asta, frate."
"Da. Eu sunt monstru. Sunt de căcat că te împing de la spate să-ți fie bine."
"Da' tu te gândești la mine?"

Când a venit ziua examenului, toate astea s-au schimbat. Deja ajunsesem să respect exact programul, pe care aparent eu mi-l făcusem și îmi dezinstalasem toate jocurile.

La română, a fost bine. La mate, nu. Fix pe dos față de cum mă așteptam. Mi-a ieșit media 9,35. N-am intrat la Sava. Am rămas la ICHB. A fost totul degeaba. Bine, așa am crezut, pentru că după aceea am descoperit ce vreau să fac în viață. Oarecum, a avut dreptate. Totul a fost pentru mine.


Mă trezesc ușor, nu cu greu cum o fac de obicei. Deschid ochii și mă uit în gol. Mie-mi place să simt, nu să gândesc. Simțeam că sufletul meu zboară undeva departe. Urechile îmi țiuie și sunt înfundate. E ca și cum aș fi sub apă. Nu-mi place apa. Stau. Mai stau puțin și încă un pic. Dau pătura de pe mine cu mâna stângă. Niciodată cu dreapta. Mă târăsc până la scări cât să nu-l trezesc pe frate-meu care doarme și cobor. Ies din cameră. Mă întâmpină ai mei. Zâmbesc. Îmi dau seama după cum le ies cuvintele pe gura. Nu mă uit la ei. Nu vreau.

Tata mi-a făcut sendviș. Nu mănânc. A tăiat brânza prea gros și pâinea prea subțire. Îmi iau portofelul și cele două pixuri albastre. Dau să plec la școală, să scap odată de examenul ăsta nenorocit și să mă pot duce la liceu, dar mă oprește frate-meu. Îmi urează baftă. Plecăm.

Acum sunt în fața școlii. Dau să intru... N-am buletin. Tata conduce ca un maniac spre casă. L-am luat. Examenul începuse deja de 30 de minute. E proba la mate...


E bambus. Pare ușor de rupt. Stau. Mă gândesc și mai aștept. Nu contează câți ani am. Mereu e aceeași poveste. E zi. Nu-i cald afară, dar mie mi-e cald. Îmi dau tricoul jos. Rămân la bustul gol, doar cu pantaloni. Bate vântul ușor. Îmi suflă părul în ochi. Din munți se reflectă o lumină. Îmi intră în ochi. Urlu. Dau un pumn. Mereu dau pumni. Urlu. Dau alt pumn. Curge sânge. Dau pumn. Rup bambusul. Mă mânjesc pe față cu sânge.

Apare ea. Are un tort în mână. Îmi cântă la mulți ani. Se oprește între fiecare cuvânt, ca să nu plângă. Plânge. Plâng și eu. Mâncăm tort. Ne uităm unul la celălalt. Îmi zice că sunt prost. Mă șterge cu un șervețel. Mă sărută.


Mă pierd iar. Se destramă tot ce-am reparat. Mi se destramă mintea. Mă destram.

Uite-o cum cade... Altă lacrimă. Sunt un plângăcios. Aici, cel puțin. Plâng unde nu mă vede nimeni. Adică plâng mai mereu. Sunt o fantomă până și pentru mine.

E mizerie aici. E rece și singuratic. Nu-i nimic frumos. Aud iar voci. Îmi zic să vin. Să stau mai mult. Să nu mă întorc la lumea din afară. Rămân. Mă ceartă. Nu știu de ce. Vreau o îmbrățișare. Sunt mic. Mă simt atât de mic. Sunt invizibil. Nu mă vede nimeni. Nu vreau iubire.

A mai căzut ceva. O lacrimă și un perete.
"Ce e după moarte?"
Nu știu cine m-a întrebat.

A mai căzut ceva. O altă lacrimă și un alt perete.

Dacă ar fi să mă omor cumva aș face-o cu motocicleta. Ba nu. Mi-aș tăia venele.

A căzut tot. S-a destrămat tot. M-am destrămat.


Mircea (17), un băiat de înălțime medie, cu pletele până la umeri și un caracter similar cu al lui Bob Marley, îmbrăcat ca el, duce o viață repetitivă și monotonă. Se trezește, mănâncă, pleacă la școală, stă singur la școală pentru că toată lumea zice că tristețea lui este molipsitoare și se întoarce acasă unde își petrece ziua ori făcându-și temele, ori lucrând la jocul lui pe calculator.

Într-una dintre aceste zile, îl vedem cum, întorcându-se spre casă, merge balansând-se de pe un picior pe altul cu ghiozdanul în spate, pe dealul din fața casei lui. Acolo, vede un iepure alb magic, de 4 metri înălțime, care i se oprește în față. Acesta îi spune că a venit să îi ia toată tristețea. Mircea nu știe cum să reacționeze și întreabă dacă visează. Iepurele îl ia în spate și îl duce înapoi acasă cu sărituri uriașe. Acolo, iepurele își ia la revedere. A doua zi, Mircea se duce la școală să povestească cele întâmplate, dar copiii aleg să râdă de el, iar Mircea ajunge și mai trist.