Cum mă vede... / În familie / Aici am descoperit... / Competiție / Dacă aș putea... / De acest X mă leagă Y / Presiune / Înaintea unui examen / Siguranța / Nesiguranța

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Casa din mine s-au desfășurat în perioada septembrie - noiembrie 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor din trupa Brainstorming, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de Ana Agopian și Oana Răsuceanu (Spectacolul are două reprezentații la unteatru, sâmbătă, 11 noiembrie și duminică, 12 noiembrie 2023, de la ora 19.00. Intrarea este liberă). Astfel, adolescenții-autori, deveniți deopotrivă creatori și actori, vor putea percepe și din altă perspectivă nuanțele, mesajele, construcția frazelor, intențiile replicilor, gândurile ascunse ale personajelor.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Iubesc să visez. De mică mi-a plăcut să mă joc și să mă transpun într-o altă lume. Un alt univers. Am crescut prin imaginație, iar acum, trăiesc în una. Lumea poate că mă crede țicnită, mereu confuză, dar mie-mi place doar să-mi creez realitatea așa cum vreau eu.


Ai fost tot timpul o fată energică, prietenoasă, mâncăcioasă și extrem de mărinimoasă. De mică te vedeam cum te joci prin camera ta și nu aveai nevoie tot timpul de jucării sau cum găteai tot timpul tiramisu cu mine. Știai să-ți creezi o lume, singură, doar cu mintea. La școală știai cum să-i implici și pe ceilalți în jocurile tale. Iar acum, nu pot fi mai mândră când te văd cum joci pe o scenă. Te iubesc.


Este ziua de naștere a tatălui meu. La noi acasă s-a pregătit o mică petrecere. Am făcut o masă mare în familie, afară, pe terasă, cu nașii, bunicii, mătușile, finii și verișoarele. Mâncăm cu toții preparate libaneze. Iubim să ne comandăm platouri cu mâncare libaneză.

Pe fundal, se aude muzică jazz. Câțiva dintre copii (mai precis fratele meu și verișoarele) se aleargă prin curte. Eu stau la masă, la fel ca adulții, și încerc să mă mai bag în seamă din când în când ca și cum eu știu deja cu ce se mănâncă viața. Totuși, am citit cărți la viața mea... am trăit mai mult de o viață, nu?

Vine tortul. Începem să cântăm La mulți ani. Tata normal că se prostește și cântă mai tare decât toți piesa pe care noi singuri trebuia să o cântăm, dar așa e el. Îl iubim oricum este.

Mă duc în bucătărie să aduc farfurii și tacâmuri.
- Și șervețele, strigă mama mea vitregă.

Le așez afară pe masă. Se taie tortul. Îmi prind părul, ca să nu intre în mâncare și mă așez lângă verișoara mea.

Pentru că n-am apucat să vorbesc prea multe cu ea, o întreb:
- Ce mai face iubi?

Râde și zice:
- Care dintre ei?
- Aoleu, scuză-mă pe mine. Ăla de care mi-ai vorbit ultima oară când ne-am văzut. Ștefan parcă îl chema?
- A, doamne. Nu-mi mai pasă de el. Chiar e un prost. Deja și-a făcut gagică. Momentan sunt în faza mea de single ready to mingle.
- Nu ai 13 ani, gen?
- Ba da și?
- Bine, ai dreptate.
- Dar tu?
- Și eu sunt într-o fază. La mine se numește doar single, fără mingle.
- Se vede că ai nevoie de ceva mai mult.
- Serios? Cum se vede?
- Ți-ai făcut pierce-uri în urechi.

Mă uit la ea confuză și râd.
- Îți plac? M-am plictisit.
- De asta ziceam că se vede.

Râdem amândouă.

Mă ridic de la masă să duc farfuria cu tort în casă. Când mă întorc, brusc, văd toți ochii ațintiți către mine.
- Să știi că tataie a spus că nu mai iei Bac-ul pentru că ți-ai făcut găuri în urechi, zice tatăl meu.

Mă uit la tataie. Pare trist, iar ceilalți râd de el. Eu știu cât contează pentru el micile chestii de genul ăsta - tatuaje, piercing-uri. Nu voiam să afle chiar așa.

Îi văd pe fini, pe nași și chiar și pe tatăl meu că au sărit să îi explice că nu există nicio legătură între Bac și piercing-uri.

Îmi aduc aminte că mă ducea în parcul din Pitești și că mă dădea în trenuleț de 100 de ori și că de fiecare dată mă simțeam uimitor. Acum nu mai pot face asta, știu ce înseamnă banii și nu mai vreau să știu că îi cheltuie așa. Cum îmi povestea de tinerețea lui. Cum a făcut doar patru clase și cum, pentru tot restul vieții, s-a descurcat construind. Vine des la mine și îmi spune să mă țin de școală și să am grijă la băieți. Și la țigări.

Printre discuțiile aprinse ale celorlalți de la masă, urlu:
- Stați! Nu mai săriți așa din prima pe el! Tataie, te-ai supărat pe mine?

Pare să nu zică nimic.
- Îmi pare rău dacă îți pare că nu ascult ce-mi zici. Să știi că am făcut aceste găuri în urechi destul de impulsiv și nu m-am gândit de două ori la reacții precum a ta acum. Îți promit că eu tot voi lua bacul. Și-l voi lua cu notă mare și voi termina școala cu medie mare. Bine?
- Bine, tataie. Am sărit și eu poate acum prea repede. Nu mai stau să-ți zic aceleași lucruri pentru că le știi. M-ai surprins. Te-ai supărat pe mine că am zis asta?
- Nu, doamne ferește!

Încă îl văd supărat.
- Ești supărat pentru că m-ai supărat pe mine?
- Te rog, sper că înțelegi intenția mea -
- Tataie, îți zic că nu m-am supărat și știu că nu ai făcut-o din răutate. Acum hai să ne bucurăm de tati. Bac-ul meu e în 2 ani, nu vreau să mă gândesc de acum la el.

Ne luăm în brațe.


Aici, pe banca din parcul IOR, am realizat că nu mai vreau să fac parte din acest grup de oameni, fiindcă prieteni nu-i pot numi. Trec acum de fiecare dată pe aici și realizez ce bine îmi este acum fără ei și fără certurile prostești, fără bârfele penibile și falsele și greșitele lor valori.

Competiție

Văd că a primit coroniță. Nu-i corect. Eu credeam că voi fi prima care va primi coroniță. Prima din România.

Într-adevăr, ea a fost în Topul României toată luna, în timp ce eu am fost de două ori, săptămâna trecută. Dar totuși! Nu este corect!

O văd pe ea, e mult mai frumoasă decât mine. O văd cum dansează, dar nu mai bine ca mine. Văd câte like-uri primește, câți urmăritori are. Are mai mulți decât mine.

Mă face să mă simt mică. Nevăzută. Neapreciată. Dar eu cresc! Sunt clasa a 5-a, sunt mare. Ce-mi pasă că ea are 18 ani?

Mă duc la tatăl meu și urlu. "Trebuie să faci cumva să-mi faci rost de coroniță!"

Pare speriat. Mă întreabă despre ce coroniță vorbesc.
"Cum adică despre ce coroniță? Nu ți-am zis despre musical.ly? Aplicația cu videoclipuri, unde te filmezi cum joci teatru și cum dansezi? Andra Gogan a luat coronița înaintea mea! Nu-i corect!"

Tati râde. Îmi spune să-mi văd de școală. Nimeni nu mă înțelege. Aveam un vis. Un simplu vis. Acum am un dușman și o competiție de câștigat.


Dacă aș putea, aș desființa băncile de la Universitate. Locul unde copiii se contopesc cu boschetarii. La rândul meu, am stat și eu acolo. Odată ce te așezi, parcă simți că faci parte dintr-un cult. Te simți pierdut, dar mare. Popular și slab. Nu îți oferă nimic acele bănci, în afară de un statut fals și un rol prost în societate.

Se poate crea o terasă minunată sau poate doar să rămână un loc public, simplu și frumos, fără ochi care să-ți privească orice mișcare de fiecare dată când pășești pe acolo, pe lângă bănci.


De această ușă mă leagă mama mea. Nu la propriu. Aici am locuit cu ea. Până când n-am mai făcut-o. Și mi-e dor să locuiesc cu ea. Cresc, mă mut singură, deci singurul loc care-mi aduce aminte de acea minunată perioadă este această ușă din Tei.


"Tatăl meu e mort", îmi tot repetam. Trebuia și nu puteam să-mi scot din minte faptul că el nu mai este. Mi-am luat telefonul și am început să scriu în notițe ce simt.

Îmi e greu să iau decizii fără el. Îmi e greu să dorm. Îmi e greu să mă dau jos din pat dimineața. Îmi e greu să socializez. Corpul meu abia are energie să facă ceva. Îmi e dor de el. Îmi e dor de el și îmbrățișările lui. Îmi e dor de vocea lui. De mirosul lui de pe hainele pe care i le furam. De orice sfat pe care mi-l dădea. De glumele lui. Este nedrept. Este nedrept.

Și mama este dărâmată. Pentru ea, trebuie să fiu puternică. Pentru ea, trebuie să mai și zâmbesc. Pentru ea, trebuie să mai trăiesc. Trecem împreună prin asta.

Îmi las telefonul jos. Mă uit în oglindă, mă aranjez puțin și mă așez la masa din bucătărie, unde este și mama.

În fața mea, un telefon care ne filmează. Îmi repet gândurile. Starea toată mă cuprinde. Îmi vine să plâng. Dar nu pot încă.

Dincolo de telefon și masă, o cameră mare de filmat. Se aranjează puțin luminile de pe platou și se aude: sunet, cameră, motor, acțiune.

Acum, pot să mă las. Toate emoțiile și gândurile fug prin minte. Trebuie să spun cele mai grele cuvinte uitându-mă la telefon. "Tati, chiar dacă nu ești aici cu noi, știu sigur că ești bine, oriunde ai fi. Te iubesc, mi-e dor de tine". Mama spune și ea că îi este dor de el și că vrea să-l atingă. Simt acum cum amândouă trăim ceva inexplicabil, intens.

Se aude tare; "Stop. Bravo, foarte bine". Și toată presiunea a dispărut. Acum, mă pot duce să-l îmbrățișez pe tatăl meu adevărat.


M-am trezit. Am dormit prost și am mai și adormit greu. M-am trezit cu un sentiment puternic de stres și încordare în tot corpul. Mă duc la baie, mă spăl pe față. Pe dinți. Mă șterg cu prosopul. Îmi pun SPF. Nu știu de ce mă grăbesc. Sunt agitată și vreau să treacă toată starea asta mai repede.

Cobor. Beau apă. În câteva minute trebuie să plec. Vreau cafea? Nu vreau cafea? Mănânc? Nu mănânc?

Mă uit pe geam. Respir. Mă calmez și încerc să-mi dau seama de ce am nevoie acum. Mă duc, verific dacă am tot la mine. Refuz să mă gândesc la vreo informație. Știu că știu tot. Va fi în regulă. Respir.

Iau o banană cu mine și urc în mașină. Drumul începe stresant. Nu mă pot gândi că sunt pe drum către Evaluarea Națională. Pun muzică și încep să cânt și să dansez cât pot că, totuși, sunt în mașină. Deschid geamul. Afară e soare. Las razele să-mi mângâie pielea. Mă îmbrățișează. Scot mâna pe geam. Simt prin degete cum bate vântul. E bine și va fi bine.


Este 28 februarie 2022. Sunt la ziua de naștere a colegei mele, Clara. Împlinește 16 ani. Eu fac 16 ani într-o lună. Pentru petrecerea ei, a închiriat un Airbnb pe undeva prin mijlocul Bucureștiului. Este un apartament cu două camere, micuț, cu sufrageria numai bună ca loc de dans și cu o terasă superbă.

Suntem 7 fete. Da, numai fete. Dar mi-e bine, nu mă plâng. Mă rog, în general mi-e bine cu ele. Problema e că de ceva timp am început să simt că devin anxioasă înainte de petreceri.

Fetele sunt deja la al treilea shot, eu la prima bere. Mi-e frică să beau mult. Mă bucur că ele se distrează. Eu nu știu ce am. Îmi place să stau pe balcon să mă uit la restul Bucureștiului. Mai vin și ele din când în când la mine, mă întreabă ce tot am, dar eu nu știu ce să le zic.

Chiar nu mă simt bine. Ele sunt deja amețite. Eu nu.

Intru în casă. Văd că ele sunt pe pat în cameră. Au dat-o pe terapie. Plângem. Toate. Când văd că nu sunt singura care se simte prost, mă simt mai bine. Mă simt în siguranță.


25 septembrie 2022. Trec printr-o perioadă ciudățică, dar simt că ușor, ușor se rezolvă toate. Las dimineața să treacă ușor. Aseară am avut petrecere cu tematică anii `90 la tatăl meu acasă. Am stat până târziu. Mă duc la baie, mă spăl pe dinți, pe față. Mănânc. Mă sună. E mama mea. Plânge. Este ora 13, iar ea plânge. Aud ceva legat de Tina, câinele meu. Sunt în șoc. Îi spun că plec imediat de acasă și mă duc la ea. Îmi sun toți prietenii. Le spun că am nevoie de ei. Nu pot face asta singură. Ajung în parcul 23 August (sau Parcul Național, cum i se mai zice) fiindcă aici mi-am dat întâlnire cu mami. Văd afișul pe gardul parcului - "Câine pierdut'' și o poză mare. Cu Tina. Mă simt ca într-un vis. Nu. Coșmar. O am pe Tina de când eram mică. Ea a fost și este cea mai bună prietenă a mea. Familia mea. Suportul meu emoțional. Când lumea din jurul meu se certa, la ea mă duceam. Când aveam frustrări, da, cu ea vorbeam. Când aveam nevoie doar să mă plimb, cu ea mă plimbam. Când aveam momente în care aveam chef să dansez, să râd, să cânt, cu ea făceam toate astea încă de la vârsta de 6 ani. Acum am 16. La ora 19 am un spectacol de văzut. Au venit și câțiva prieteni. Am căutat-o prin tot cartierul, ore întregi, dar nimic. Și chiar trebuie să merg la spectacol. Plâng. Spectacolul a fost drăguț. N-am putut totuși să mă concentrez total. Gândul meu era la ea. Prietena mea. Plec de acolo. O sun pe mama mea, nimic. Este 9 seara. Trotuarul întunecat e gol. Prin jurul meu e gol. Mă simt singură. Nu mă simt bine. Nu mă mai simt în siguranță acum fără prietena mea.