Cum mă vede... / Aici am descoperit... / Competiție / Dacă aș putea... / De acest X mă leagă Y / Presiune / Înaintea unui examen / Siguranța / Nesiguranța

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Casa din mine s-au desfășurat în perioada septembrie - noiembrie 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor din trupa Brainstorming, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de Ana Agopian și Oana Răsuceanu (Spectacolul are două reprezentații la unteatru, sâmbătă, 11 noiembrie și duminică, 12 noiembrie 2023, de la ora 19.00. Intrarea este liberă). Astfel, adolescenții-autori, deveniți deopotrivă creatori și actori, vor putea percepe și din altă perspectivă nuanțele, mesajele, construcția frazelor, intențiile replicilor, gândurile ascunse ale personajelor.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Mă numesc Alexandru Matac și am 17 ani. Nu pot spune că le-am încercat pe toate, dar am practicat mai toate sporturile, de la fotbal la înot și la scrimă. Am continuat cu fotbalul pentru că, atunci când sunt pe teren, simt că nu mă mai gândesc la nimic în afară de joc. Am început de mic, de la 8 ani. Tot atunci îmi plăcea și matematica foarte mult. Dar nu mă prea pricepeam la calcule.


A venit iar cu 5 minute întârziere. Iar se așază în ultima bancă. Își pune ghiozdanul pe masă ca să se uite pe telefon. Crede că nu-l văd... Îi fac observație, îi iau telefonul, dar tot găsește ceva de făcut, mai puțin să scrie. Îl scot la tablă, văd că știe cât de cât, dar nu de 10. Totuși, a luat 9 în testul din integrale, are potențial. Dacă ar fi mai atent, sunt sigur că s-ar descurca de minune în Bac. Sper să conștientizeze și el asta cât mai repede.


La Bansko, am mutat cele mai multe piese de șah. Nu pot spune că am câștigat de cele mai multe ori, dar l-am bătut sigur cel puțin o dată. Am devenit mândria familiei, nici tata n-a putut să-l bată. În fiecare zi mă dau cu schiurile și numărul căzăturile. "Dacă o să cad, sunt cel mai slab schior", îmi zic. Merg mereu în față și îi aștept pe ceilalți din spate, ca să vadă cine e cel mai rapid. La finalul zilei, o iau pe pârtia lungă până acasă, e momentul meu preferat. În sfârșit, pot merge mai mult pe schiuri. Ajung, mănânc și imediat mă duc la domnul Minoiu să jucăm o partidă de șah. Cum începe, îmi amintesc de ce m-a bătut ultima oară, stă prea mult să se gândească și mă enervează.


Întârzii. Doamne, iar întârzii. De fapt, nu prea mă interesează, fără mine nu pot începe, ar pierde. Deodată, îmi sună telefonul. E Sasha. Îmi zice că, dacă nu vin în cinci minute, se anulează meciul și pierdem. Când aud asta, simt un fior în burtă. Mă urc repede pe o trotinetă și fac chiar trei minute. Ajung, mă schimb și începe. "Unde sunt restul", întreb eu. "N-au ajuns", zice el. "Păi și începem așa cu Gabi, tocilarul clasei, ca înlocuitor?". O să pierdem, mă gândeam. Dar începem oricum, după zece minute luăm gol, mai trec cinci minute, mai luăm unul. Am început să înjur, nu mă pot abține, simțeam că sunt mai bun ca ceilalți, dar totodată pierdeam. Se termină prima repriză și, în sfârșit, ajunge și Andrei. Poate câștigăm, gândesc în sinea mea. Începe a doua repriză, dăm gol, însă nu apuc să mă bucur bine că ne dau și ei. Nu-i nimic, e 3-1 pentru ei, dar încă avem timp. Ne mai dau un gol și încă unul, acum e 5-1, mă demoralizez complet, joc cu impresia constantă că nu mai avem timp. Încep să nu mai iau jocul în serios și mă prostesc. Dar îi văd pe colegii mei că încă se chinuie. Văd bucuria pe fața celor de la 11I, care știu că vor ieși învingători și asta mă motivează. Sasha dă al doilea gol, scorul e 5-2, mai sunt zece minute, încă putem întoarce jocul în favoarea noastră.

Recuperez, iau mingea, trec de doi adversari, îi dau mingea lui Sasha și el înscrie din nou. Nu trece mult, își dau un autogol și e 5-4. Mai sunt două minute, simt cum îmi transpiră palmele. Iau mingea, mă duc în careu și sunt faultat. Obțin lovitură de la 11 m, dar meciul este oprit de doamna Bal, profa de sport, care zice că nu avem voie să jucam meciurile din campionat în timpul orelor...


Dacă aș putea, aș schimba picioare. Picioarele oamenilor care merg foarte încet la metrou. Și când merg normal și când mă grăbesc, am un mers alert, iar ei nu fac decât să mă țină în loc.


De această curte mă leagă usturoiul cu lapte, pe care-l beam în fiecare zi. Îl beam pentru a scăpa de limbricii pe care îi aveam la stomac. Mătușa și bunica, mă țineau de nas pentru a nu simți gustul. După aceea, mă jucam cu unchiul meu tot ce se putea, de la mulsul vacii la fotbal și la scuipat de semințe. Iar acum, din cauza morții lui, nu mai petrec timpul acolo, deoarece îmi este rușine.


Încerc să-mi exprim punctul de vedere, nu mă lasă. Încerc să iau decizii pe cont propriu, mi le discreditează. Știu că după vacanța asta va urma un an stresant, dar încerc doar să amân cât mai mult discuția despre ce-mi place să fac, ce vreau să fac. Îmi place să cred că decizia va veni singură la mine și o tot aștept. Îmi fac de lucru prin casă, nu vine. Ies afară să-mi fac de drum în speranța că dacă mă întorc o să o găsesc, dar nu poate lua nimeni decizia pentru mine. Mă întreabă în fiecare seară dacă m-am decis. Ca să scap de ea zic orice sau "o să mă decid eu". Tata era sprijinul meu, cu el mă puteam sfătui și ajungeam mereu la o concluzie împreună. Însă a plecat, iar acum rareori mă duc să mai schimb idei cu el, nu pentru că nu mai pot, ci pentru că nu mai vreau. La finalul fiecărei zile, ajung acasă, unde nu ezită să mă ia tare de parcă mereu greșesc cu ceva. Mă gândesc că trebuie să iau decizia. O iau, poate așa mă lasă în pace. E ceva pe placul ei, când o văd zâmbind mă ușurez. Cred că în sfârșit am scăpat. Îmi convine, dar mă întreb dacă am greșit.


M-a adus tata mai devreme și mi-am zis să mai citesc la română chiar dacă știu deja tot. N-am emoții mai deloc. Urc la al treilea etaj pentru că acolo sunt repartizat. Sunt calm, dar simt tensiunea din jur până în măduva oaselor. Mă ia și pe mine o neliniște, palmele îmi transpiră și parcă aș vrea să plec de-acolo. "Sunt eu cu mine", mă gândesc, când deodată mă întreabă un coleg dacă mi-am învățat pastelul. "Normal, e ușor". "Dar doina?", mă întreabă el. Mă panichez, nu am învățat-o integral. Dacă pică? Hai că fac pe nepăsătorul. "Oricum nu pică", zic eu cu detașare. Plec de-acolo și mă duc la baie. Nu aveam nevoie, dar am simțit că ar trebui să stau undeva singur. Mă dau cu apă pe față și mă întorc. Când ajung, aud "Iancu George, banca opt". Colegii mei intrau deja. "Matac Alexandru, banca zece". Sunt strigat, dar nu bag de seamă. Aud din nou "Matac Alexandru, banca zece". "Da, prezent". Intru în clasă, mă așez în bancă și aștept subiectele. Le deschid și văd "genul epic". Lejer.


E sâmbătă dimineața. Mă îmbrac, mă spăl pe dinți, mă încalț și ies pe ușă. O iau pe aleea lungă din fața casei mele, sperând să prind autobuzul la timp. Verific telefonul să văd când vine. Mamă, vine în opt minute. Ce să fac, cu ce să o iau? A, gata, știu. Metrou! Și grăbesc pasul spre metrou. L-am prins la fix, al doilea venea în șapte minute.

Îmi pun căștile și încep să mă uit la mine în ușa metroului, sunt mulțumit de cum arăt. Îmi aduc aminte de ce eram stresat, trebuia să-mi iau și ceva de mâncare. Uit de asta și continui să ascult muzică. În sfârșit, ajung. Noroc că cele două Ana nu au venit încă. Stresul dispare și mă simt ușurat.


Încerc să-mi exprim punctul de vedere. O fac cu frumosul, însă nu înțelege. Țipă la mine, dar rămân calm. Îmi desconsideră alegerile. Simt nevoia de a țipa înapoi, dar nu o fac deoarece știu că va avea repercusiuni. Se presupune că trebuie să fac ceea ce-mi place pe viitor, însă simt că îmi plac prea multe lucruri și nimic în același timp. Mereu când ajung acasă, simt o tensiune venind din partea mamei mele pentru că sunt nehotărât. Am început să-mi fac o idee, știu unde m-aș vedea peste șapte ani. Observ că tensiunea din partea ei dispare. Ajung în fiecare zi acasă, dar parcă îmi displace ceva. Să fie bucătăria sau sufrageria sau chiar dormitorul meu? Stau de 16 ani în casa asta și nu mă simt bine venit. Simt nevoia constantă de a ieși din casă, dar mă gândesc că problema este la mine. La vârsta mea, la nevoia adolescentină de a ieși mereu cu prietenii. Vreau doar să treacă clasa 12-a și să mă mut de acasă.