Cum mă vede... / Superputerea mea / În familie / Aici am descoperit... / Competiție / Dacă aș putea... / De acest X mă leagă Y

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Casa din mine s-au desfășurat în perioada septembrie - noiembrie 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor din trupa Brainstorming, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de Ana Agopian și Oana Răsuceanu (Spectacolul a avut două reprezentații la unteatru, sâmbătă, 11 noiembrie și duminică, 12 noiembrie 2023, de la ora 19.00. Intrarea a fost liberă). Astfel, adolescenții-autori, deveniți deopotrivă creatori și actori, vor putea percepe și din altă perspectivă nuanțele, mesajele, construcția frazelor, intențiile replicilor, gândurile ascunse ale personajelor.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


M-am născut la 12 fără zece și am țipat și am plâns. Părinții mei s-au documentat poate mult prea mult despre cum se crește un copil și unele dintre primele amintiri pe care le am sunt cu un serial pentru bebeluși numit Baby Einstein. În copilărie, aveam multe enciclopedii despre dinozauri și îmi doream să mă fac paleontolog. Mi-a trecut atunci când groapa din parc unde dedusesem că se află o fosilă nu avea nimic în ea de fapt.


Este cu șase ani mai mare decât mine și e foarte deștept, aproape la fel de deștept ca mama sau ca tata. Poate să facă mult mai multe lucruri decât mine. Poate să mănânce dulciuri și să nu se îngrașe, poate să stea până târziu pe calculator în nopțile din timpul școlii și, cumva, reușește să se certe mult mai puțin cu mama.


Alarma sună la 6:24 exact, pentru că simt că mă ajută cele 4 minute în plus (sau cele 6 minute câștigate). Sunt încă foarte obosit, parcă nu m-am trezit cu totul, casc larg, mă foiesc fără să vreau.

După ce în sfârșit mă ridic din pat, merg amețit până la baie ca să mă spăl pe dinți. Mă uit la mine și simt că obosesc din nou, dar continui să-mi spăl dinții. Fără să-mi dau seama, casc din nou și închid ochii. Mâinile și picioarele încep să-mi amorțească, scap periuța printre degete, deschid ochii, dar constat că privirea mi s-a înnegrit. Capul mi se lasă parcă de pe umeri, urmat apoi de tot corpul, și simt că aterizez pe ceva moale. Sunt în pat și perna pe care am dormit e pătată de pastă de dinți.

Mama intră peste mine, mă întreabă de ce nu m-am trezit încă. Este 6:37 și întârzii din nou la școală, nu am timp să stau degeaba. Mă grăbesc înapoi la baie, mă schimb și fug în bucătărie să mănânc. În timp ce îmi torn laptele și cerealele în bol, încerc să-mi amintesc ce teme mai am de făcut pentru școală și casc din nou. Noaptea de dinainte am petrecut-o terminând un eseu înțepător pe care l-am anulat toată ziua. Tot timpul îmi doream doar să dorm, să mă pot opri, și când în sfârșit am terminat și m-am întins în pat nu am putut închide ochii ore întregi. Aud un sunet distant de porțelan spart și tresar. Sunt încă în pat, eseul terminat este pe masă și ceasul arată 6:52. Mama, supărată, intră în cameră împreună cu tata. Îmi spun că nu știu ce se schimbă la mine, dar am devenit iresponsabil și pur și simplu mult prea leneș. Noaptea nu dorm deloc și dimineața abia mă ridic din pat, întârzii în fiecare zi.

Îmi cer scuze mecanic, trec pe lângă ei și mă îndrept spre ușă. Sunt deja îmbrăcat. Îmi iau rucsacul și mă încalț. Mulțumesc! Și eu vă iubesc! Intru în lift, ies din bloc și fug spre stația de autobuz. Trec pentru o clipă pe lângă un om căscând. Mi-e somn, simt că o să casc și eu. Autobuzul este în stație, eu par că nu mă apropii deloc de el, mă împiedic și cad dar nu pățesc nimic. Este ora 7:14 și sunt întins în pat.


- A murit tataie.
- ...

Nu știu ce să spun. Simt că nu realizez ce s-a întâmplat. Vorbele mamei nu sunt suficient de puternice pentru a aduce la mine însemnătatea lor, iar pe mine mă îngrozește că nu simt nimic. Aștept să mă lovească un val de plânsete, dar nu ajunge nimic la mine.
- Noi o să plecăm vineri dimineața la înmormântare, vrei să mergi? Nu trebuie să vii dacă nu vrei. Îți pregătesc de mâncare și stau părinții lui tati cu tine.
- Ba.. vreau să vin. Normal că vreau să vin.
- Bine, foarte bine. Vii și tu și ne ajuți și tu să aranjăm.

Îmi continui ziua ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu îl mai văzusem de mai mult de un an și acum nu îl voi mai vedea vreodată. Încă nu am înțeles pe deplin. A murit, nu mai există, o persoană din viața mea a dispărut și nu se mai întoarce niciodată. Scrutându-mi amintirile, parcă s-a transformat din om în manechin, într-o sculptură fără viață. Cum se poate să fi petrecut timp cu cineva care a încetat să mai existe? Încă stă în garsoniera lui, ne așteaptă undeva, într-un loc important pentru el. Nu se poate să fi dispărut pur și simplu. Încep să-mi caut explicații, să vin cu propuneri și acuzații. Poate nu accept moartea lui pentru că, în ochii mei, nu a trăit niciodată. Nu l-ai prețuit când ai avut ocazia și acum nu o vei mai avea. De ce nu îți pare rău, chiar așa puțin însemna pentru tine?

Vine ziua de vineri și plecăm. După scurt timp ne oprim. Suntem la Dragonul Roșu, trebuie să cumpărăm fel de fel de lucruri pentru înmormântare. Părinții pleacă, iar eu rămân în mașină cu mătușa mea, care îmi explică rolul fiecărui material ce trebuie cumpărat. Mă gândesc cât de multe ritualuri sunt făcute aparent fără niciun rost și păstrate doar din cauza unor tradiții bazate pe niște idei țărănești trăsnite. După câteva ore părinții se întorc și plecăm spre Movileni, unde se va ține înmormântarea.
- Când ajungem la el acasă, rămâi în curte, nu merge înăuntru.
- E înăuntru? Nu vine o mașină să-l ia până la biserică?
- Nu, după ce se strânge toată lumea mergem până la cimitir, iar sicriul va fi cărat de niște băieți.
- Pot să-l văd?
- Nu te uita la el.

Pentru câteva minute vorbesc cu rude de care nu știam niciodată, dar și cu alte personaje care se prezentau ca fi fost o parte importantă din viața mea. Mănânc colivă și încerc să răspund cum pot urărilor.

După un timp este scos din casă. E însoțit de un preot concentrat pe meseria lui. Lumea se strânge în fața sicriului, iar eu încerc să-mi fac loc. Părinții sunt și ei mai în față.

Sicriul nu este acoperit. El stă întins cu ochii închiși, odihniți. Pare liniștit. Nu-mi pot lua ochii de la el. Manechinul amintirilor mele a fost desființat și înlocuit de un somnambul. Un somnambul care mă lua de la școală în fiecare zi, îmi cumpăra un covrig cu cașcaval și mă învăța să număr din șapte în șapte. Toate astea cu ochii închiși, toate astea dormind într-o cutie de lemn lăcuită și gătită cu numeroase văluri și flori. Macabrul morții, desfășurat în fața mea, se prezintă îmblânzit și anesteziat.

Am avut dreptate, nu a murit. Îl privesc în continuare, îl privesc odihnindu-se după o zi lungă, îl privesc în timp ce lacrima mi se prelinge pe obraz, singură și unică. O lacrimă de rămas-bun, primită și condusă cu împăcare până se împrăștie pe tricou și se usucă, dar nu dispare.


În spatele liceului Cantemir, am legat o prietenie pe viață. E sfârșitul clasei a 6-a, suntem în Săptămâna altfel. Eu și David am descoperit un loc secret în spatele bibliotecii. E plin de gunoaie și bănci rupte. Încă suntem mici, nu fumează nimeni acolo, nu există nimic altceva în afară de un calculator stricat și țigări invizibile. Calculatorul e bântuit de colegul nostru Iusef și suntem în pădurea Hoia Baciu. Filmăm totul cu telefonul în caz că nu ne mai întoarcem în viață.


Cred că vreau să fac un joc video. Simt că am trăit niște experiențe mai mult decât frumoase și că sunt dator să dau ceva înapoi. Nu știu dacă e greu, dar vreau s-o fac, și vreau s-o fac singur. Încep ușor și merge bine. Îl am în minte și ne înțelegem.

Mă întorc acasă după școală ca să lucrez la el. Mă așez, ca de obicei, la birou. Jocul meu video se ridică, se dă jos de pe masă și o ia la fugă. Ce? Nu știu ce să fac. Mă ridic de pe scaun și alerg după el, dar e deja departe. Nu se poate. Încă se vede, pot să îl ajung. Am obosit. De ce a fugit așa?

Alerg de câteva zile. Nu știu pe unde a fugit. Uneori îl văd după un colț, dar dispare iar. Mă ustură picioarele, mă ustură capul. Văd o bancă și mă așez pe ea ca să mă odihnesc. Oare chiar merită să alerg atât?

Brusc apare din nou, în depărtare. Mă luminez, vine spre mine. Îi fac cu mâna, dar văd că nu se uită la mine decât o clipă. A ajuns. Trece prin fața mea, dar nu se oprește. Iar m-a depășit.


Dacă aș putea, aș pune un leagăn pe acoperișul blocului. Aș desface lanțurile de la ușa spre acoperiș și mi-aș petrece toate nopțile acolo, dându-mă în leagăn și uitându-mă la stele. Așa nu ar trebui să-mi aștept rândul, aș putea să mă dau cât vreau și să plec când vreau. Simt că cel mai bine mă detașez de griji și de lucrurile din jur când mă dau în leagăn și, totodată, simt că așa mă reconectez cel mai ușor. Nu vreau nimic mai mult, doar un leagăn. Sau eventual două. Dacă aș avea un leagăn pe acoperișul blocului, aș fugi acolo de toate problemele mele, m-aș bucura de singurătate oricând aș simți nevoia. Și poate de aceea e încuiată ușa spre acoperiș.


e acest spațiu verde din fața Muzeului de Geologie mă leagă alura sa foarte bizară și toate dățile în care am stat acolo, pe bancă. Nu pot să explic în totalitate de ce îmi place. Pare un loc foarte indecis. Trăiește în umbra parcului Kiseleff. Este în mijlocul orașului și, totuși, te poți simți liniștit, relaxat. E ca un prieten cu care nu ieși aproape niciodată, dar simți clar respectul și simpatia pe care le ai pentru el.