Presiune / Înaintea unui examen / Siguranța / Nesiguranța / Scurtmetraj

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Casa din mine s-au desfășurat în perioada septembrie - noiembrie 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor din trupa Brainstorming, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de Ana Agopian și Oana Răsuceanu (Spectacolul a avut două reprezentații la unteatru, sâmbătă, 11 noiembrie și duminică, 12 noiembrie 2023, de la ora 19.00. Intrarea a fost liberă). Astfel, adolescenții-autori, deveniți deopotrivă creatori și actori, vor putea percepe și din altă perspectivă nuanțele, mesajele, construcția frazelor, intențiile replicilor, gândurile ascunse ale personajelor.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.



Sunt în fața liceului Coșbuc, pentru olimpiada județeană. Nu cunosc pe nimeni în afară de doi colegi. Încerc să mă port de parcă nu se întâmplă nimic, dar simt că mi-am lăsat corpul acasă și am plutit până aici. Tot anul mi-a spus că îmi va fura locul, iar eu m-am convins tot anul că nu e adevărat. Intrăm în sală și primim subiectele. În continuare mă simt anesteziat, poate voluntar. Îmi scriu notițele, dar ignor complet situația în care mă aflu. Ieșim toți din clasă, mergem pe scări și prin holuri, în timp ce îl ascult cum spune ce temă grea a primit.

Anul trecut am fost al doilea pe țară, iar el nici nu a participat. Ar fi trist să pierd așa în fața lui și nici nu se va întâmpla. E doar un concurs, nu ar trebui să-mi pese. Nu îmi pasă, sunt mândru de mine oricum... îmi pasă foarte mult și nu vreau să recunosc.

Sunt chemat în fața comisiei și încep să vorbesc. Nu mai plutesc, stau pe scaun și încerc să mă concentrez în timp ce totul arde în jurul meu. Eu ard de fapt. Chiar e asta tot ce am? Termin de vorbit și îmi spun că sunt mulțumit.

Am luat locul 5 pe sector. A luat locul 2 pe țară și locul 3 internațional, dar eu am găsit altceva.


Aproape am ajuns, aproape am terminat. Se vede în zare, mai am puțin. Sunt pregătit, m-am pregătit toată viața. Sau așa zice mama. Merg pe stradă, e liniște și e pustiu. Încerc să mă abțin, dar ceva crapă și încep să-mi curgă gândurile. Sunt într-un câmp minat.

Relaxează-te. Nu te relaxa prea mult. Nu te gândi, nu repeta nimic. Ba repetă, poate ai uitat. Ia-ți cu tine ceva să te liniștească. Nu-ți lua nimic, te distrage. Mergi la baie înainte. Nu mai e timp, nu merge. Ba du-te că te apucă în sală după. Aseară nu ai repetat, te-ai uitat la un film. Despre ce era? Ba nu-mi spune, că ai examen. Ai luat tot? Verifică. Carnetul, ți-ai luat carnetul? Precis l-ai uitat. Întoarce-te, nu mai ai timp. Asta e. L-am găsit. Începe examenul.


Ajung în casa de lângă Târgoviște și deschid ușa, intru în grădină și este aproape întuneric. Drumul este slab luminat de becuri mici, care se întind până la intrarea în casă, dar aș putea să merg la fel de ușor și fără ele.

Pentru mine, casa de la Mircea Vodă înseamnă siguranță pentru că înseamnă libertate. Mi-am petrecut acolo foarte puțin din copilărie și nici nu o vizitez așa des, dar poate asta o face specială. Cel mai liber sunt nu atunci când îmi chem prietenii, ci când sunt singur. Când stau în leagăn cu orele și ascult muzică. Sau când stau sus, în cameră, la calculator până târziu. Sau când dau mâncare vreunei pisici cerșetoare. Niciodată singur cu adevărat.


Merg spre liceu și simt că toată lumea se uită la mine. Nu vreau să știu, mă uit în pământ sau drept înainte. Nu vreau nici să-mi văd reflexia în geamul clădirii de pe stradă. Nu vorbesc cu multă lume. Câți dintre ei ar vrea să stăm împreună, de fapt? Mereu am avut impresia că nu le place de mine, cred că sunt sub ei. Nici nu vreau să-i cunosc, sunt aroganți și nesimțiți cu toții. Mie de ce ar trebui să-mi placă de ei? Un coleg mă complimentează în legătură cu ceva, am uitat cu ce. Îi mulțumesc politicos, mă bâlbâi, încerc să îl complimentez și eu. Foarte drăguț din partea lui, dar probabil era doar atât - drăguț.

De ce sunt așa timid, așa închis în mine? Ar trebui să fac ce-mi place, îmi va da mai multă încredere. Acasă fac ce-mi place, dar mă întorc și parcă totul dispare. Parcă nu mai contează nimic. Nu știu să-mi mișc mâinile. Nu știu cum să-mi las fața. Am hainele urâte. Am uitat cum să merg. Sunt ciufulit. Mă plâng, vorbesc prea mult. Ești doar naiv, sigur nu crede nimeni asta despre tine. Da, naiv. Și timid. Și prost. Și fricos. Azi nu-mi place de tine. Dar nu mai fi supărat, o să-ți treacă.


M, un băiat de 16-17 ani, se pregătește să se culce într-o noapte târzie, însă ceva îl reține. Pe masa dezordonată din dormitor, stă în mijloc un iepure alb de pluș cu un ochi de nasture lipsă și cu tăieturi mici pe corp, din care iese puf. M îi vorbește iepurelui, încercând să-i explice că vrea să se culce și că nu poate avea grijă de el, că oricum nu are nevoie de ajutor. Neprimind vreun răspuns de la pluș, acesta ezită câteva momente, apoi închide lumina și se duce la culcare.

După scurt timp însă, aprinde lumina și, deranjat, începe să-i explice plușului că nu poate dormi din cauza lui, că știe că e supărat pe el. Îi spune că nu se mai simte așa bine și că nu mai poate avea grijă de el în fiecare noapte. Supărat, aproape plângând, îl ridică de pe masă și îl pune undeva sus pe un raft, apoi se culcă din nou.

Este trezit de un zgomot puternic, aprinde lumina și vede pe podea un morman de cărți și iepurele înconjurat de puf. Tăietura sa se lărgise din cauza căzăturii. Plângând, M ia o cutie veche, din care scoate un ață și un ac. Încearcă grăbit să coasă iepurele. Dar la fiecare înțepătură tremurândă cu acul, iese din ce în ce mai mult sânge din pluș, iar cusătura se desface singură pe măsură ce este cusută, până când silueta iepurelui nu mai poate fi recunoscută.


1. INT. DORMITOR. NOAPTE

M stă pe scaun la birou, îmbrăcat în haine simple, închise la culoare, șifonate. Are părul scurt, ciufulit, stă cocoșat și are cearcăne. Biroul este plin de foi și caiete aruncate, mototolite, pixuri, căni, iar în mijloc se află un iepure alb de pluș, cu ochii din nasturi, dintre care unul lipsește, tăieturi mici pe stomac din care se observă ieșind puf. Camera e luminată doar de o lampă care se află în spatele biroului, pe o noptieră.

Știu că am promis. Știu că am spus că am grijă de tine în fiecare noapte, dar sunt foarte obosit și oricum tu ești bine. Ți-am spus de când am ajuns acasă că în seara asta nu vreau să stau până târziu și chiar vreau să mă culc...

M privește lung iepurele. Închide ochii și oftează. Se ridică, se plimbă prin cameră, ridică niște cărți de pe jos și le mută altundeva. Pe una dintre ele le deschide, dar se uită prin ea. O lasă și rămâne în picioare, nemișcat. După câteva momente de liniște se așază din nou pe scaun.

Nici nu știu ce vrei să-ți fac. Și tu nu îmi spui niciodată nimic. Da, normal că îmi pare rău că ți-am pierdut ochiul, dar am suferit și eu la fel de mult ca tine. Am stat nopți întregi să îl caut peste tot și știi asta, că erai lângă mine mereu. Acum pare că ești încă supărat și nu știu ce altceva să fac ca să te simți mai bine...

Liniște câteva minute. M se ridică încruntat de la birou, se schimbă și se întinde în pat. Urmează o pauză de câteva secunde, după care lumina lămpii se închide și camera rămâne în întuneric, dar iepurele încă se vede, parcă strălucind vag. Din nou liniște câteva minute, iar apoi lumina se aprinde din nou în cameră.