Cum mă vede... / Superputerea mea / În familie / Aici am descoperit... / Când spun casă... / Competiție

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Casa din mine s-au desfășurat în perioada septembrie - noiembrie 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor din trupa Brainstorming, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de Ana Agopian și Oana Răsuceanu (Spectacolul a avut două reprezentații la unteatru, sâmbătă, 11 noiembrie și duminică, 12 noiembrie 2023, de la ora 19.00. Intrarea a fost liberă). Astfel, adolescenții-autori, deveniți deopotrivă creatori și actori, vor putea percepe și din altă perspectivă nuanțele, mesajele, construcția frazelor, intențiile replicilor, gândurile ascunse ale personajelor.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Anul viitor fac 18 ani. Am fost mereu un copil cuminte și am avut note mari. Am crescut lângă Dunăre. Niciodată n-am învățat să înot. Când m-am mutat la București am plâns pentru că nu-mi era deloc dor de casă. Când o să mor, Sf. Petru o să mă ducă la cabinetul de arte și-o să-mi spună că ăla e raiul.


Ea este născută vara. Urăște frigul și croșetează mănuși tuturor iubiților ei. A fost un copil fericit, cel puțin așa îi place să creadă. O doare des capul de la oboseală și muncește mult. Se descurcă foarte bine pentru vârstă ei. Va fi un regizor bun.


Sunt trezită de o multitudine de voci care vorbesc atât de mult încât nu le mai pot înțelege. Sunt prea suprapuse cu propriile mele gânduri și sper că visez. Vreau să visez, e prea mult. Din păcate, nu visez. Stau la parter și mai mulți oameni ies din bloc în drum spre serviciu. M-am prins. Acum se pare că citesc gânduri. Mă ridic din pat cât de repede pot. Simt că nu fac față haosului. Mă duc la baie și îmi pun dopurile de urechi pe care de obicei le folosesc să nu-mi intre apă la timpane.

S-a oprit. Mă calmez. Mă doare creierul. Mă pun în cadă. E apa rece. Sunt nervoasă că apa e rece. Încep să plâng. Mama mă aude și vine după mine. "Doamne ferește copilul asta iar plânge. Nu știu ce să-i mai fac".
- Ce ai pățit?
- E rece apa.
"Și eu ce vrei să-i fac? Nu pot să te ajut deși aș vrea s-o fac, îmi pare foarte rău să te văd așa".
- Și mie îmi pare rău că mă vezi așa.
 
Mama se sperie. "Ce dracu?". Fac o grimasă "De ce se strâmbă?". Nu mă mai strâmb. "Ha, și eu care credeam că are ceva putere supranaturală".
- Chiar am.
"Careva să zică că acuma citești gânduri. Nu o să mai am pic de libertate. Spațiul din capul meu acum e al tău."
- Niciodată n-am vrut asta.
- Îmi pare rău.
- Și mie.

Mă ia în brațe. Nu mă ia niciodată în brațe și îmi zice foarte rar că mă iubește. Îi e greu să zică cuvinte grele. "Îmi pare rău că trebuie să ți se întâmple asta. Îmi pare rău că e prea mult pentru tine. Îmi pare rău că simți de 10 ori mai mult decât mine, că auzi atât de multe voci, atât de multe gânduri. Îmi pare sincer rău că te-am făcut așa"
- Și mie îmi pare rău.
- Sper că o să mă ierți.
- Te iert.

Dacă ea ar fi putut citi gânduri, probabil i-aș fi frânt inima. Câteodată e mai bine să nu citești gânduri.


Este ajunul Crăciunului. Ăsta e primul Crăciun pe care îl petrecem la București. E frig afară, dar nu e la fel de frig ca acasă la Tulcea și în niciun caz la fel de frig ca în casa bunicilor mei. În apartament e cald. Acasă la Tulcea e mai rece, dar și mai rece e în casa bunicilor mei.

Stau cu mama în bucătărie. Ea face sărățele cu brânză și eu am pus de ceai. Îmi frig degetul. Mereu mă ard la flacără. De aia îmi e frică de aragaz.

În frigider avem multe. E aproape plin. Ăsta e primul an din viața mea când frigiderul este plin. Avem un brad artificial frumos care-mi place. În casă miroase a scorțișoară și portocale.

Ies din bucătărie, mă duc în sufragerie să croșetez. Iubesc să croșetez. E o activitate care îți dă ceva de făcut cu mâinile atunci când creierul tău nu mai vrea să coopereze. E un refugiu. Un loc sincer și sigur.

În timp ce croșetez, obișnuiesc să mă uit la filme. Așa că acum, dată fiind atmosfera, îmi aleg un film de Crăciun. Animat. Iubesc animația. E un mediu fără limite în care mereu mi-am găsit confort. Nu pentru că animația ar fi ceva pentru copii ci pentru că e cel mai liber mediu cinematografic.

Mama intră în sufragerie cu două căni de ceai în mână. Se așază lângă mine.
- La ce te uiți?
- La un film frumos.
- Pot și eu?
- Desigur.

Stăm și ne uităm la film. E pace. E liniște. Ăsta e primul Crăciun care se simte ca Crăciun din ultimii ani. Sub brad sunt cadourile de Secret Santa. Eu obișnuiesc să iau cadouri foarte frumoase. Le așez în cutii colorate, le dau cu parfum ca să miroasă frumos, apoi le leg cu funde albe. Au un aspect curat. Miroase a curat și a dulce.

Mama e bine. Nu e nervoasă, nu urlă. E împăcată. E cald în casă, e mâncare bună în frigider, am primit cadouri și am dat cadouri. E Crăciun.

Nu știu de ce, dar încep să simt cum ochii mă ustură și pe obrajii mei reci se simte o căldură puternică. Plâng. Îmi curg lacrimi din ochi fără să mă strâmb. Dacă aș putea să fac să-mi curgă lacrimi așa cum îmi curg acum, aș avea șanse să devin o mare, mare actriță. Pentru că nu vin la comandă, ci doar în anumite contexte specifice, am șanse să devin un mare, mare regizor. Gândul ăsta mă face din nou să plâng. Mama se uită la mine și nu zice nimic. Nu știe ce să facă sau cum să reacționeze. Doar se uită la mine. Citesc un iz de "Nu mai plânge degeaba" în privirea ei. Mă resemnez. Nu-mi înțelege lacrimile. O enervează.
- De ce plângi?
- Nu plâng.

Mă ia în brațe. Niciodată nu m-a luat în brațe când plâng degeaba. E prima dată când nu urlă.

De obicei vorbim foarte mult. Acum nu vreau să vorbesc cu ea.


În subsolul de la Sfântul Sava mi-am descoperit casa. Sculpturile, cărțile, posterele, proiectorul, toate mă așteaptă de parcă sunt ale mele. În acest subsol am descoperit filmul, arta, prietenii. Aici am râs, am plâns și m-am jucat. Aici mi s-a predat bunătatea, aici am învățat tot ce mi-e mai drag.

Când o să mor, Sfântul Petru o să mă ducă la subsol, o să-mi deschidă ușa de la cabinetul de arte și o să-mi spună "Bine ai venit, ăsta-i raiul tău".


Când spun casă mă gândesc la tine, mare, văcuță, cald, afine.
Când spun casa din mine mă gândesc la zâmbet, empatie, compasiune, zgârieturi, vânătăi.


Sunt exact 3.713 km între noi, dar nu asta e problema. Problema e că în mine sunt două entități care se luptă pentru supremație.
- De ce căcat plângi după un băiat care zice că te sună și niciodată nu o face?
- Păi plâng, cum să nu plâng? Eu nu-s ca tine să-mi neg sentimentele. De fapt, e chiar un lucru frumos dacă stai să te gândești. Să ai sentimente așa profunde înseamnă că tu chiar ai capacitatea să iubești, așa că mai taci o dată!
- WOW, da' chiar. Și când o să începi să simți un nod în gât când o să-ți povestească de alte fete care-i fac tiramisù? Ce-o să faci atunci?
- Nu e treaba ta și nici a lui. Băiatul ăsta nu e un obiect, nu pot să mi-l însușesc sau să-l fac să mă iubească, ba chiar aș fi fericită să-l văd cu cineva mai aproape de el.
- Vorbești prostii, știi și tu cât de tare te doare, eu încerc doar să te protejez.
- Știu, de-aia nu ne batem cap în cap, dar fii și tu răbdătoare, ne vom descurca. Nu e nimic rău în a-ți plăcea de cineva.
- Se vede că până și ție ți-e frică să spui cuvântul mai puternic, de mult ai încetat să-l "placi". De ce nu poți să înțelegi că nu te vrea?
- N-ai de unde să știi asta! Până la urmă nu ne-a zis nimic în sensul ăsta, plus că e clar că mă place măcar puțin.
- AGHHHHH ÎMI VINE SĂ TE DAU CU CAPUL DE TOȚI PEREȚII. CUM POȚI SĂ FII ATÂT DE PATETICĂ?! Mama ne-a crescut altfel.
- Mama ne-a arătat cum să ne fie frică de bărbați. Refuz să am o abordare așa reducționistă. Ai încredere în mine... Vom trăi și vom vedea. Doar ție ți-e frică și știi bine că din frică nu iese nimic bun. Lucrurile sunt mai complicate...

Astfel, lucrurile sunt și simple. Îmi văd de ale mele, dar aș minți să spun că nu număr zilele până la data când ar trebui să ajungă o scrisoare de la tine.