Cum mă vede... / Superputerea mea / În familie

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Casa din mine s-au desfășurat în perioada septembrie - noiembrie 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor din trupa Brainstorming, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de Ana Agopian și Oana Răsuceanu (Spectacolul a avut două reprezentații la unteatru, sâmbătă, 11 noiembrie și duminică, 12 noiembrie 2023, de la ora 19.00. Intrarea a fost liberă). Astfel, adolescenții-autori, deveniți deopotrivă creatori și actori, vor putea percepe și din altă perspectivă nuanțele, mesajele, construcția frazelor, intențiile replicilor, gândurile ascunse ale personajelor.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


M-am născut pe 3 februarie 2007. Am fost un copil foarte bolnăvicios, am ținut-o pe mama doar prin spitale. Îmi pare rău. La 9 ani m-am mutat, apoi m-am mutat din nou. În clasa a opta, m-am stresat foarte mult. Voiam la Lazăr. Am intrat la a doua opțiune. Oricum, nu voiam la mate-info. Apoi am intrat în trupa Brainstorming. Acum trăiesc.



1.
Fata asta o să fie colega mea de bancă. Ne așezăm împreună. Vorbim puțin. Ea pare că vrea să vorbească cu oricine mai puțin cu mine. Eu tot încerc. Mergem împreună acasă. Îmi scot o țigară. Se uită puțin urât la mine dar nu zice nimic. Vorbește mult și tare, dar nu prea spune ceva. Nu mi se par amuzante glumele ei. Uneori e ok.

2.
"Ne torni și nouă niște vin, Mișca?" Zâmbește, ia 2 pahare cu picior și ne aduce vinul. Îi face plăcere să ne toarne. Mă întreabă ce pacienți am avut azi. Încearcă din răsputeri să pară interesată. Are picioarele pline de zgârieturi, eu i-am dat pielea asta. Părul e al Luminiței. Exclamă Wow! când îi explic ce înseamnă să devitalizezi un dinte. Încă sper să se facă doctor.


Mă trezesc la alarmă. E ora 9. Simt că m-am trezit destul de bine așa că sting celelalte alarme de la 9:10, 9:20, 9:30 și 10. Dau scroll pe TikTok ca să nu adorm. Trec de un live, o fată care se machiază, o pisică... NU POT SĂ CRED! AM ADORMIT! Vai de capul meu... Sper că e maxim 10! Deschid telefonul - e 9:02. O fi una dintre zilele în care simt că timpul trece greu când dorm. Mai profit de asta, mă mai culc puțin. Mi s-a terminat visul... Sigur e trecut de 10... NU! E 9:02. Ce ciudat! Merg să-i povestesc mamei. "Poate dacă te-ai culca la o oră normală, ca un copil sănătos, n-ai avea nevoie să mai dormi după alarmă! Dar nu! Tu faci numai ce vrei! Lasă că o să vezi tu..." Gata, gata... Am înțeles... Nu mai vreau... Mama înțepenește brusc pe loc. Pixul cu care gesticula și care tocmai îi cădea din mână s-a oprit la 10 centimetri de pământ. Cred că visez. Mă uit la mâna mea. Îmi număr degetele - cinci. Nu visez. Nu știu cât o să țină asta, dar merg înapoi la mine în cameră ca să scap de predică. Nu înainte de a lua pixul din aer și să îl pun înapoi în mâna mamei. Sunt o dulce. Văd ușa deschisă în living. DOAMNE! I-am dat drumul lui Ari să mai zboare, ce-o fi cu el, săracul? O fi înghețat și el? Intru în sufragerie și rămân cu gura căscată. Pasărea plutește în aer, de parcă a agățat-o cineva cu o sârmă de tavan. Îl apuc în mână. Nu mă mai ciupești acum, nu?? Îl mângâi puțin pe cap și îi aranjez aripile, să stea frumos. Îl pup pe cap și îl așez pe speteaza scaunului. Bat din palme. Nu se întâmplă nimic. Pocnesc din degete. Nimic. Cum dezactivez magia asta??? Sar. Fac o piruetă. Merg în cameră, mă trântesc în pat, mă întorc. Nimic. Începe să mă lovească realitatea. Nu mi se poate întâmpla mie așa ceva. Cinci degete, nu visez. Învinsă, deschid TikTok-ul să mai pierd timpul. Brusc, îl aud pe Ari urlând din nou! Și pe mama... Sunt ambii de-a dreptul supărați... Mă întorc în bucătărie ca să ascult toată predica... Nu poți evita nicicum unele lucruri...


E sfârșit de august, sfârșit de vacanță, suntem la bunici. Am stat câteva zile, tata are avion înapoi în curând. Am mâncat doar ce mi-a plăcut, bunica s-a pregătit mult pentru venirea noastră. Mi-a luat de la piață două perechi de pantaloni, una îmi e puțin strâmtă, cealaltă e perfectă. Nu am nicio idee cum m-a nimerit. Am venit ca să-i vedem, nu i-am mai văzut de la Paște, și ca să semneze mama contractul de moștenire. Am coborât toate pungile. Portbagajul e plin cu lăzi de cartofi, cu saci cu ceapă, cu tot ce aveau ei mai bun. A fost o vară secetoasă, nu prea bună pentru grădină. Am început să ne îmbrățișăm toți. Mai întâi o iau în brațe pe bunica. E foarte slabă, parcă îi simt fiecare os de la mâini pe spate când mă îmbrățișează. Mă îmbrățișează foarte strâns și mă clatină dintr-o parte în alta. Zâmbește, dar fața îi e înmuiată. Apoi îl iau în brațe pe bunicul și el mă îmbrățișează strâns, dar dă drumul puțin mai repede. Îmi zice "Bravo, Mihaela! Să o ții tot așa! Bravo!". Dăm mână în semn că o să o țin tot așa. După aceea, merg la moș. Îmi ridic brațele în sus, e foarte înalt. "Hai Mihăița, drum bun!". Trec din nou pe la bunica, mă clatină mai tare de data asta, după la bunicul, după din nou la moș.
- Când mai veniți? Noi vă așteptăm! zice bunica.
- Nu știu, mama. O să vedem. Când mai vine Viorel.
- O să venim! Voi să vă țineți bine că noi o să mai venim! adaug eu.
- Păi noi și așa ne ținem cu gândul că voi veniți!

Mai schimbăm câteva cuvinte toți. Urcăm în mașina. Suntem asaltați cu 100 de întrebări de tipul "N-ați uitat aia?". Parcă n-am uitat nimic. Tata pornește mașina. Ne luam rămas-bun și le facem cu mâna. Ieșim într-un final din curte. Cred ca bunica plângea.

Cunosc destul de bine orașul asta, dar nu foarte bine. Am trecut de spitalul la care a lucrat bunica, de stadion, de centru. Încerc să-mi dau seama unde e școala la care a învățat mama. Tata zice încet:
- Azi, când eram la notar...
- Da? îi răspunde mama.
- A fost așa, un moment... A fost emoționant...
- Mm..., oftează mama absentă.
- A fost așa, ca un prag, pentru mama și tata...

Ce bine arată orașul ăsta. Mi se umezesc ochii. Trecem pe lângă târgul organizat de ziua orașului. Drumul principal e închis, e cale pietonală. Mama mi-a zis ca drumul ăla e cea mai lunga alee de castani din Europa. Cică au primit ceva premiu. Sunt mulți tineri cu copii pe stradă, mă întreb dacă trăiesc aici sau dacă au venit și ei în vizita la bunici. Mama și tata continuă.
- Nu știu. Nu am observat.
- Mă rog, așa mi s-a părut mie. Cel puțin mama parcă se emoționase...
- Ai văzut, atunci când a dat tata să semneze foaia, îi tremura pixul în mână..., spune mama afectată.
- Of...
- Da..., zice și oftează.
- Nu știu, m-am simțit așa... parcă mi-a fost greu pe suflet...
- Doamne, ce tare aș vrea să-i pot lua cu mine și să stăm toți împreună, dar...
- Da, la vârsta asta nu-i mai dezrădăcinezi...

Trecem pe lângă parc. E foarte mare. Când eram mici, obișnuiam să merg cu Cristi la locurile de joacă. Știu că dacă mergi destul de adânc, ajungi și la Prut. Toți îmi spuneau mereu să am grijă pe acolo, că e abrupt. Acum cică se face plajă pe mal. Mă pufnește râsul când văd ce e scris mare la intrarea în parc:
- Nu pot să cred! Scrie "Micul Cluj"! Ați văzut? Ha, ha!
- Da, mi-a zis mama că au primit fonduri de la români și au renovat parcul, explica mama.
- Ha, ha, nu pot sa cred! Orașul ăsta se ține mai bine pe picioare ca Bucureștiul! Ați observat?
- Să știi că da! Tot câștigă proiecte... E frumos! spune tata de parcă ar fi mândru.

Mai mergem. Am trecut mai întâi pe la cumpărături ca să luăm de aici tot ce nu avem și nu putem lua de acasă. Toate produsele sunt mai bune aici. Încă n-am ieșit din oraș. Dar suntem la margine. Drumul duce pe un pod.
- Uite, Mișca! Prin parcul asta alergam când eram la armată! Și prin parcul ăsta se plimba mama după școală!
- Cum adică? Când vă întâlneați?
- Nu. Cu mult înainte.
- Păi și vă cunoșteați?
- Nu. Eram încă tinerei.
- Wow! Ha, ha, destinul...

Mă bucur foarte mult că nu trăiesc aici. Nu simt că am pierdut nimic. Deși mă întreb cum ar fi fost ca adolescența mea și a mamei sa fie trăite în aceleași locuri, în aceleași parcuri, pe aceleași bănci. Dar mă bucur că nu știu.