Cuvânt înainte - Hamlet la imperativ

Citiți un fragment din această carte aici.


Iar Hamlet!

Nu trece un an fără ca, la teancul monumental deja existent, să nu se adauge o nouă traducere, o nouă teză, un nou comentariu referitor la cea mai celebră piesă din întreg repertoriul. Nici o stagiune teatrală fără să vedem un nou Hamlet, retradus, adaptat, readaptat, rescris, transpus. De aproape două veacuri, nici o altă piesă din repertoriu nu a detronat tragedia lui Shakespeare. Nici măcar Regele Lear, pe care unii o consideră o piesă mai desăvârșită și mai puternică, scrisă aproape în aceeași perioadă; Hamlet, craniul său și replica sa "A fi sau a nu fi" au devenit emblematice, paradigmatice, iconice pentru teatrul însuși.

Totuși, dacă Regele Lear este aproape întotdeauna jucat integral, Hamlet e montat rar fără tăieturi și adaptări, cu respectarea întregului text. Paradox al paradoxurilor, piesa cea mai cunoscută din repertoriul universal rămâne puțin cunoscută.

În ceea ce privește mediul academic, iubirea pentru Shakespeare renaște, an de an, cu noi biografii, noi interpretări, noi eseuri, noi teorii, unele delirante, noi instrumente hermeneutice. Universul internetului înregistrează la nesfârșit lexicuri, teme, citate. Nici Cehov, nici Molière, nici Calderón nu fac obiectul unui cult atât de universal, iar în acest cult Hamlet este centrul tuturor cercetărilor shakespeariene. Bibliografia acestui discurs însoțitor, mereu în expansiune, este oceanic, și probabil că doar Biblia a mai suscitat o exegeză atât de bogată și de scrupuloasă.

Dar asta nu e totul. Dincolo de lucrările consacrate prințului Danemarcei, care gânditor, filosof, psihanalist, deconstructivist, sociolog, jurist, lingvist a ignorat această piesă? Mereu alte și alte cărți sunt consacrate întregii piese, dar uneori sunt înălțate monumente intelectuale în jurul unei singure replici. Care filosof ar uita să citeze "The time is out of joint"? Care fenomenolog s-ar abține să interpreteze "Vorbe, vorbe, vorbe"? Oare ar mai fi scris Sartre Ființa și neantul? Ar mai fi gândit Heidegger Sein und Zeit? Oare Wittgenstein ar mai fi cutezat să conceapă Conferința sa despre etică? Oare Jankélévitch ar mai fi dialogat cu moartea dacă n-ar fi existat hipotextul Hamlet? La fel și în psihanaliză, pe care Freud o inaugurează citând din Hamlet, iar Lacan o dezvoltă în seminarul său, propunând o veritabilă lectură, cuvânt cu cuvânt, a piesei. Vreme de două secole, Hamlet, care nu e o lucrare de filosofie, a slujit drept referință inconturnabilă tuturor efracțiilor intelectuale.

Și-atunci, la ce bun încă o carte despre Hamlet? Această carte este rezultatul unui eșec: acum aproximativ zece ani, am început să visez nu la încă o teorie despre Hamlet sau la un eseu în plus despre una din tematicile sale sau despre unul din personajele sale, ci la o sumă exhaustivă a tot ceea ce s-a spus și gândit în legătură cu Hamlet sau, plecând de la piesă, a tot ceea ce a fost repertoriat, comentat, pus în perspectivă și în dialectică. Firește că n-ar fi de ajuns o viață întreagă de muncă îndârjită ca să produci o asemenea carte. Cu cât înaintam în timp, cu atât mai evidente îmi apăreau amplitudinea și deșertăciunea unui asemenea demers. Echivala cu traversarea înot a Pacificului. La capătul a cinci ani, n-am dus la bun sfârșit nici a suta parte din călătorie; dar aveam o idee despre măsura nemăsurii acelui ocean.

Acea lucrare enciclopedică, rămasă nescrisă, ar fi putut să meargă pe urmele piesei de-a lungul diverselor epoci; de la prințul Renașterii, meditând la domnia lui Iacob I, la tânărul îndurerat în jurul căruia se coagulează romantismul, traversând apoi răzmerițele din Primăvara popoarelor^[ii], trecându-l în revistă pe negativistul consternat de presentimentele absurdului și ale eșecului limbajului, apoi de la cel devenit întâiul individ psihanalizat de Freud, până la adversarul regimurilor dictatoriale, urmat de cel copleșit de deznădejde din epoca post-Auschwitz, și se cuvine să-l mai includem aici și pe marele sceptic al materialismului istoric și pe veșnicul neliniștit al legăturii dintre om și cosmos.

Piesa, vorbele, personajul traversează timpul și, prin intermediul acestuia din urmă, am putea parcurge istoria Occidentului vreme de trei secole, de la nașterea speranței în progresul tehnic, de la sfârșitul Renașterii, până la constatarea amară referitoare la sfârșitul istoriei, care inaugurează secolul XXI. Mi-ar fi plăcut să fac o epistemologie sistemică prin intermediul lui Hamlet. Sau, măcar, urmând șirul montărilor și lecturilor pe care le-a suscitat, să spun povestea veacului al XX-lea și a cutremurelor intelectuale ale acestuia. Hamlet ar fi fost, vorba lui Jan Kott, "contemporanul nostru".

Această carte rămâne, însă, să fie făcută și poate că vor exista universitari, cercetători sau savanți care se vor înhăma, într-o bună zi, la această corvoadă, împreună cu specialiștii tuturor acelor discipline pe care piesa le-a fertilizat: psihanaliști, angliciști, juriști, politologi, istorici, lingviști... O carte-sumă despre piesa cea mai celebră a celui mai celebru dramaturg ne-ar lumina exemplar în legătură cu visurile Europei, cu ambiția de a atinge absolutul literar, cu destinul metafizicii sau chiar cu patologiile decadente.

Corpusul "Hamlet" este infinit, el atinge cvasi-totalitatea științelor umane, așa cum opera a inspirat, de altfel, toate artele, de la muzică la pictură, trecând prin arta contemporană și cea decorativă. Și aici, care ar fi enciclopedia care ar cuteza să se inventeze gravitând în jurul prințului Danemarcei, nu ca un lucru despre care se vorbește, ci ca manieră de a vorbi despre totalitatea lucrurilor?

În centrul acestei opere a lui Shakespeare, se află o imposibilitate de a acționa, o revoluție neîmplinită, un act interzis. Și totuși, câte revoluții societale, artistice, intelectuale nu s-au altoit pe această poveste a unei revoluții avortate? După romantism, psihologia profunzimilor, îndoiala erijată în fenomen central al modernității, la ce va mai sluji Hamlet în deceniile ce vor veni? Un Hamlet apocaliptic, post-uman, hiperconectat?

Dacă tot nu putem spera că vom avea această mare lucrare în treizeci de volume, să ne întoarcem la cartea pe care am fost în stare s-o scriu, căci dacă n-am putut construi biblioteca Hamlet pe care am visat-o, măcar am propus, cu acest text, o cartografiere a acestui labirint. Labirintul Hamlet începe cu această poartă, nu mă gândesc să propun o anume lectură sau să găsesc explicații la unele dintre obscuritățile sale, ci să cuprind totul. Căci toate lecturile sunt legitime, iar confruntările lor, contradicțiile lor îmbogățesc piesa și merită să fie celebrate.

În așteptarea acestei enciclopedii, propun un dialog poetic care se străduiește să reia marile idei fundamentale ale operei, precum și ecourile lor în istoria gândirii. Deși forma este aceea a unui dialog între personajele lui Shakespeare și marile figuri intelectuale ale veacurilor trecute, această carte nu implică în mod necesar o reprezentație teatrală. Confruntarea dialectică îngăduie mai cu seamă crearea unui caleidoscop al posibilităților interpretative. Contrar unei teze, viziunea autorului se difractă în polisemia inerentă a textului, tot așa cum traducerea evită rezolvarea tuturor ecuațiilor. De pildă, Yorick nu e nici un personaj de Shakespeare, nici vocea autorului, ci mai degrabă o cheie de lectură, un revelator în sensul chimic al termenului, pentru a înțelege nu atât moartea, ci ceea ce apare în operă, prin intermediul morții, ca temă a memento-ului sau a deșertăciunii. Personajele acestei cărți sunt așadar, în egală măsură, Gertrude și Wittgenstein, Polonius și Heidegger, Horațio și Freud. Cu toate acestea, n-am făcut copy&paste din ceea ce am citit pe ici-colo, vreme de un deceniu, ci am sintetizat, am plasat în perspectivă, am pus în lumina dialecticii gândirea unora și altora, am încercat să-i fac să vorbească, uneori în prozopopei amuzante, și să reordonez totul, urmând cât de cât desfășurarea cronologică a piesei. Zece ani din viață petrecuți cu prințul depresiv și cu exegeții săi nu au fost de ajuns spre a epuiza toate întrebările, dar, prin această carte, fără a fi fetișist și străduindu-mă să nu fiu plictisitor, am survolat o mare parte din această întindere. Și astfel am încercat să așez și eu piatra mea la acest monument internațional.

În calitatea mea de regizor și director de teatru, relația mea cu piesa lui Shakespeare a fost una complexă. Acum zece ani, am montat frumoasa operă a lui Ambroise Thomas, a cărei dramaturgie ține de cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu timiditățile și devierile ei, o trădare plină de iubire. Pentru mine, a fost prilejul de a lucra din nou pe textul puternic al lui Derrida, Spectrele lui Marx, și pe istoria psihanalizei, pentru a face mai solidă dramaturgia operei. Apoi, am făcut un ocol prin Romeo și Julieta și Regele Lear, pe care mi-am luat timp să le traduc, fiind extrem de preocupat de fidelitatea față de original. Romeo ca un proto-Hamlet, asta era viziunea mea despre iubitul Julietei. Lear ca o distopie despre tematicile din Hamlet: nebunia puterii, dereglarea morală și cosmică, ineluctabilul morții, deșertăciunea acțiunilor umane. Pentru a le traduce, m-am cufundat în edițiile Arden^[iii], în cortegiul lor de note pasionante, și am început să străbat pădurea textelor originale.

În mod straniu, Hamlet a redevenit prezent pentru mine prin vocea deținuților din închisoarea Pontet de la Avignon. Când i-am întrebat care e dorința lor, mi-au răspuns că voiau să joace Hamlet. Am tradus și adaptat pentru ei textul, care a avut miraculosul destin de a-i face să joace în afara zidurilor închisorii. L-am eliberat pe Hamlet, iar Hamlet ne-a eliberat pe noi. În ceea ce mă privește, m-am simțit eliberat odată cu ei de numeroase crampe ale artei dramatice. Vreau să spun prin asta că m-am întors la această operă cu o candoare înnoită, datorită acestor oameni.

Receptarea traducerii Regelui Lear mă contrariase și mă dezamăgise: comentatorii francezi mă socoteau infidel, tocmai atunci când eram cel mai scrupulos în legătură cu textul original. E adevărat că textele lui Shakespeare n-au fost nici până în ziua de azi curățate de poleiala romantică, și multe traduceri îl validează pe acest Shakespeare elegant și plin de bună cuviință. Jocuri de cuvinte scabroase, fantasme morbide, elanuri disruptive, limbă polisemică, enigme suprarealiste, violențe intestinale, toate acestea sunt vârâte sub preșul traducerii burgheze academice. Și totuși, în pofida acestor tălmăciri, opera n-a încetat să-i fascineze pe francezi, făcându-i să-și dorească "să știe mai multe despre ea". Deoarece atunci când am montat opera și când am lucrat cu deținuții nu m-am oprit decât la fragmente din Hamlet, visam să mă întorc la piesă mereu și mereu. Au urmat două ateliere, dintre care unul cu tineri actori proveniți din zonele cele mai diverse, și, din nou, acești tineri s-au recunoscut în personaj și în întrebările lui.

Dar dacă aș lucra din nou la Hamlet în teatru, nu m-aș mai putea mulțumi cu o selecție de fragmente, mi-aș dori să integrez lecturile pasionante care sunt afluenții operei. În primul rând, Wittgenstein cu a sa Conferință despre etică, apoi juristul Carl Schmitt, dar și toți ceilalți, Starobinski, Sartre, Lacan... Ar trebui să ne imaginăm un spectacol de mai bine de zece ore! Și-atunci mi-a venit ideea unui foileton care ar urmări desfășurarea operei, deschizând mereu alte și alte uși. El ar urma nu doar povestea din piesă, ci și desfășurările interioare ale unor comentarii celebre. Ideea mea inițială era de a juca acest dialog nebunesc, gratuit, într-o grădină, în timpul Festivalului de la Avignon, pentru a celebra imensitatea posibilităților textului. Această carte se poate așadar citi ca o anchetă, ca un foileton în zece episoade, fiecare inspirat de o tematică a operei, dar urmărind și fatalitatea poveștii. Aceste tematici apar în cursul dramei ca niște rupturi în raport cu ceea ce era de așteptat din punct de vedere dramatic sau ca niște rebusuri umane.

Primul episod e consacrat replicii celei mai celebre a piesei "To be or not to be", traducerilor și interpretărilor acesteia. În acest capitol trebuie să intentăm un proces întru ontologie sau un rechizitoriu existențial.

Cel de al doilea este consacrat spectrului, apariției lui și sensului de alegorie a datoriei etice pe care i-l dă Derrida. Cum apare această poruncă morală? De ce poartă ea armură și de ce teatrul este solul ei?

Al treilea episod este o interogație privind formula "The time is out of joint" care a dat naștere în Franța unei dezbateri considerabile. Istoria, timpul, epoca sunt dislocate din destinul umanității? Și dacă da, care este datoria noastră?

Cel de-al patrulea evocă tema metateatralității, adică locul teatrului undeva între acțiune și gândire. Acest teatru pe care îl propune Hamlet, într-o vreme când revoluția e imposibilă, este o consolare sau o speranță?

Al cincilea pune problema cuvintelor, mai cu seamă în scena cu Polonius, unde Hamlet își arată neîncrederea în cuvinte, și care a fost ca o profeție a modernității. Hamlet nu mai vede în cărți decât niște vorbe, niște vorbe incapabile să-i întemeieze etica. Apel la teatru sau la acțiune? Asta dacă nu cumva teatrul și acțiunea sunt unul și același lucru pentru Shakespeare...

Al șaselea episod ne confruntă cu o enigmă, aceea a imobilității lui Hamlet, a incapacității sale de a împlini actul care l-ar justifica. În clipa în care ar putea să se răzbune, ucigându-și unchiul, el rămâne încremenit. Zeci de teorii au încercat să rezolve această enigmă.

Cel de al șaptelea se deschide înspre psihanaliză și legătura oedipiană dintre Hamlet și Gertrude, căci actul de naștere al psihanalizei este legat de Hamlet, iar Hamlet este cel dintâi pacient al lui Freud.

Al optulea este dedicat figurii Ofeliei și consecințelor sale normative în destinele femeilor. Imagine tragică, victimă absolută, ea se cufundă în nebunie și suicid, dar oare destinul ei este atât de diferit de cel al lui Hamlet? Cum să înțelegem acest personaj ca fiind autonom?

Al nouălea episod vorbește despre moarte și, în jurul scenei din cimitir, încearcă să înțeleagă tanatologia lui Shakespeare. Meditația asupra vanităților Renașterii ne conduce înspre spaima și absurdul modern.

Al zecelea este oarecum vocea lui Horațio, o interogație privind memoria, datoria de a cultiva memoria, într-o lume marcată de prăbușirea politicului. Revine atunci chestiunea cea mai fundamentală a operei care nu este "A fi sau a nu fi", ci "Ce trebuie să fac?".

Toate acestea seamănă cu o șaradă, care, în viziunea mea, se referă la Hamlet în totalitatea sa; la Hamlet văzut prin prisma gândirii occidentale. Arhitectura acestei cărți se bazează pe o idee simplă. Hamlet nu este o piesă despre răzbunare, ci despre etică. O îndatorire morală, un ordin categoric care nu dau pace prințului Danemarcei. El este obsedat de ideea că trebuie să acționeze. Forța poetică a operei constă tocmai în faptul că în fața acestei somații irefutabile, el rămâne imobil, paralizat, înmărmurit. Tocmai acest imperativ dă un sens vieții lui, răpindu-i-l totodată. În felul acesta, Shakespeare a făcut un cadou omenirii. Ne amintește că trebuie "să ne schimbăm viața", "să acționăm conform unor legi universale", să răspundem cuvântului lăuntric, și compară acest ordin cu datoria de a răzbuna un tată asasinat. Dar Shakespeare, mai înainte de a fi un geniu, este om, iar eroul lui, care îi seamănă și ne seamănă, nu poate împlini gestul etic care ar da sens existenței lui și ar suda din nou laolaltă fragmentele lumii dezarticulate^[iv] de răul radical. El a vrut să scrie în această piesă ceva îndepărtat de orice divertisment în sens pascalian. Și dezvăluie chiar el care este proiectul său literar:

A zâmbi știind că faci rău. Banalitatea răului radical trebuie reechilibrată așadar printr-un act. Acest act, știm bine că trebuie să îl facem, și totuși nu știm în ce constă el, dacă suntem în stare să-l împlinim și dacă are vreo șansă de reușită. În Hamlet, Shakespeare l-a confruntat pe om cu dificila sa libertate și ne arată că această dificultate e mai sublimă decât un ocean dezlănțuit sau decât un vulcan care erupe. Libertatea lui Hamlet este ceea ce putem noi cunoaște din etică. Și cum acest lucru este prea grandios, prea tragic și prea frumos, el a spus-o pe o scenă de teatru, spre care zboară mere coapte și unde publicul de rând râde la niște glume scabroase rostite de gropari.

Citiți un fragment din această carte aici.