Atunci cînd... / Superputerea / Porumbelul

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Încotro s-au desfășurat în perioada septembrie - noiembrie 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor din Liceul Teoretic Bilingv "Miguel de Cervantes", aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de Ana Agopian și Oana Răsuceanu. Astfel, adolescenții-autori, deveniți deopotrivă creatori și actori, vor putea percepe și din altă perspectivă nuanțele, mesajele, construcția frazelor, intențiile replicilor, gândurile ascunse ale personajelor.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Nu învăț nici bine, dar nici rău. Sunt destul de mediocră la învățătură, asta pentru că nu dau multă importanță materiilor școlare. Zic că "nu mă ajută asta în viață la 15 ani". Astfel, sunt foarte relaxată când mă strigă profesorul: "Antonia la tablă". Nicio emoție nu-mi trece prin stomac chiar dacă știu că răspunsul meu nu este probabil cel bun.


E dimineață și pare să urmeze o zi destul de însorită. Eu și familia mea ne pregătim să plecăm spre Brașov pentru a-l aduce în familie pe noul membru. E ora 6 și ne urcăm în mașină. Eu sunt pe jumătate adormită, însă sora mea are un chef de viață inexplicabil. Ajunși în mașină, pornim la drum. Eu adorm instant și mă trezesc pe la jumătatea drumului. La un moment dat văd cum tata oprește la o benzinărie. Se dă jos din mașină și când se întoarce ține în brațe un cățeluș ce pare a fi un șobolan cu blană albă. Ni-l pune pe bancheta din spate, între mine și sora mea. O dulceață de câine. Nu ne putem dezlipi de el. Și cum pornim înapoi spre casă, cu pufosul din spate, începe clasica discuție când vine vorba de animale. Ce nume să-i punem? Multe idei am, niciuna potrivită pentru un câine. "Hmm rasa e westie deci ar trebui ceva prin zona asta. Whisky???", zice tata care conduce. Un nume cu un anumit potențial, dar totuși... e prea alb ca să se potrivească. Mama spune: "Aki e un nume bun! E micuț, e drăguț, e perfect!"; "Nuuu, așa îl cheamă pe câinele prietenei mele. Trebuie să fie mai original.", zic eu. Și atunci se aude sora mea cum strigă: "AKO"!!! Toți rămânem o secundă muți. Mă uit la câine și încerc să-mi dau seama dacă i se potrivește. Și am zis: "Da, asta e, Ako!" Destul de original, destul de interesant, fără o poveste în spate, dar e ce trebuie.
 
 Fericiți că avem și un nume pentru cățeluș, tata decide să imortalizăm momentul cu o poză pe marginea drumului. Ne oprim și scoatem pufosul din mașină. Un vânt cumplit ne lovește, dar asta nu ne împiedică să facem poza. Ne așezăm corespunzător și astfel avem prima poza cu noul membru al familiei. Ajungem acasă și primul lucru pe care Ako îl face e să-și facă nevoile fix pe canapeaua lui tata. Toți începem să râdem, mai puțin tata care cred că deja regreta. De atunci, Ako face parte din familie.


Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 07:00 dimineața și deja o aud pe mama cum pleacă pe ușă la serviciu. Mă dau jos din pat și mă îndrept spre bolul cu mâncare al câinelui meu, să-i pun bobițele în bol. E destul de liniște în casă. Mult prea liniște pentru că am rămas doar eu și câinele meu. Dar tot sentimentul ăsta și amețeala mea de dimineață sunt întrerupte brusc de o voce care spune din senin: "Iar bobițe d-astea expirate!!!". Instant intru într-o panică apăsătoare. Când sunt singură acasă, orice mic zgomot mă face să mă gândesc la ce-i mai rău și anume că e un oaspete neinvitat, dornic să-mi țină mie companie cu un cuțit după ușă. Încerc să evit gândul acesta dar când pornesc spre bucătărie cu gândul de a mânca ceva, din nou aceeași voce, puțin grosuță, se aude: "Dacă data viitoare nu-mi dai conservă, o să-ți marchez canapeaua!". Sunt extrem de confuză și încep să mă plimb prin casă întrebând în stânga și în dreapta: "Cine ești, și ce vrei?". Iar în fața mea stă Ako, câinele meu, care spune: "Ce vreau? Să-mi schimbi și mie nenorocirile alea de bobițe". Rămân de-a dreptul șocată. Pentru un minut am simțit cum mi s-a oprit inima. Încerc să mă conving că e doar de la amețeala de dimineață, dar fix atunci aud din nou: "Hai, mă, ce ai rămas așa uimită? Nu vrei tu să mă scarpini și pe mine puțin pe burtică?". Nu pot să cred ce se întâmplă. Am spus destul de încet: "Nu, nu se poate, nu-i adevărat, am înnebunit complet". "Mmmm, ba să știi că se poate, dar la chestia cu înnebunitul nu te contrazic". Atunci realizez că asta e superputerea mea!
 
 Fascinată de-a dreptul că mi s-a întâmplat asta, îl ridic pe Ako și mă pun cu el pe canapea. Ako e un câine alb, de talie mică, dar eu îi mai spun și Fram pentru că seamănă izbitor de tare cu un urs polar. Vreau să aflu cât mai multe despre ce gândește și cum gândește el. "De ce urăști pisicile atât de tare? Și de ce îți place să te tăvălești în noroi, să fii murdar?". "Păiii, vezi tu, pisicile astea... sunt ființe de-a dreptul malefice, viclene, și mișună prin cele mai depravate și murdare locuri. Le urăsc mirosul și mieunatul ăla al lor, Doamne, mă zgârâie pe creier! Oribil! Cât despre noroi, mă bucur că ai întrebat, face parte din personalitatea mea. Mă simt împlinit și întreg când sunt murdar. Am și eu plăcerile mele, na, sunt animal."
 
 Mă amuză la nebunie tot ce spune, chiar și vocea lui care mai devreme mă speria groaznic, acum mă face să râd. Vorbim ce vorbim și simt nevoia să-i adresez ACEA întrebare: "Tu chiar mă iubești? Simți că fac ce trebuie pentru tine?". Bineînțeles că toată atmosfera ne este spulberată de o frunză de afară care e dusă de vânt și pentru că Ako este un câine atât de complex și atent la detalii a trebuit să latre vreo două minute acea frunză. După ce se liniștește îmi spune: "Anto, scumpa mea, ești o stăpână bună. Îmi place cum mă duci în parc sâmbăta să-mi etalez blănița albă. Și cum îmi dai atenție când ți-o cer. Și te iubesc cam cât de mult poate un câine să iubească o persoana dar... mereu există un dar. Dar mai schimbă-mi din când în când mâncarea, că deja nu mai alunecă pe gât".
 
 Afară e deja întuneric, iar eu toată ziua am petrecut-o cu Ako la discuții. Deși mi-a plăcut momentul nostru, trebuie să mă culc deoarece am școală următoarea zi. Mă pun în pat împreună cu Ako care adoarme instant la picioarele mele. Dacă ar fi să renunț la puterea mea, aș renunța doar pentru că n-aș vrea să creadă lumea de pe stradă, când îl plimb pe Ako, că sunt nebună. În rest, sunt foarte fericită că am primit acest dar.


Marco este un băiat de 17 ani care își dedică majoritatea timpului rolelor. Locuiește cu mama sa, cu care nu are cea mai bună relație.

Într-o zi, el se hotărăște să plece de acasă din cauza unui gest făcut de mamă, care a umplut paharul. Marco își sună toți prietenii pentru a găsi ajutor, dar nimeni nu răspunde. Ajunge într-un final în parc unde își petrece prima noapte pe o bancă.

Fără role și fără casă, el se trezește cu gândul la sinucidere. Nimic pentru el nu mai are rost, dar în timp ce se uită la lac, aude un porumbel zburând.

Atenția fiindu-i distrasă de la gândurile sale, pornește spre casă. Mama sa nu spune nimic când îl vede intrând în casă. Cu gândul că oricum relația cu mama nu va mai putea fi reparată, Marco o ia în brațe, gest ce o lasă complet uimită pe femeie.