Nota autoarei la Secretul jurnalului de la Kiev

Citiți un fragment din această carte aici.


Ideea acestei povești mi-a încolțit în minte chiar dinainte ca Rusia să invadeze Crimeea în 2014, iar acum vă scriu această scrisoare în timp ce în fundal, la televizor, se derulează știrea atacului brutal al Rusiei asupra Ucrainei - a orașelor, a civililor, a viitorului său. Nu mi-am imaginat niciodată că apariția romanului meu despre o agresiune trecută îndreptată împotriva poporului ucrainean va coincide cu o tragedie atât de asemănătoare.

Ucrainenii de astăzi luptă pentru țara lor cu o forță și o tenacitate care au atras admirația întregii lumi, dar este incontestabil faptul că istoria se repetă. Este terifiant, și trebuie să facem mai mult.

Fiind nepoata unei refugiate ucrainene din cel de-al Doilea Război Mondial, cruzimea acestui conflict armat mă îndurerează profund. Chiar dacă nu putem schimba istoria, putem să învățăm cu toții din ea și să facem ceva ca să ajutăm poporul ucrainean de astăzi. Sunt foarte încântată că editura mea, Boldwood Books, va dona o parte din câștiguri către DEC (Disasters Emergency Committee - Comitetul pentru situații de urgență și dezastre) - Apelul Umanitar pentru Ucraina.

Inima mea este alături de ucrainenii curajoși care-și apără țara, cultura și viața, atât atunci, cât și acum. Slava Ukraini!


Sper că v-a plăcut Secretul jurnalului de la Kiev. Această poveste este foarte importantă pentru mine.

Bobby a lui Cassie este, în multe privințe, Bobby a mea. Străbunica mea ucraineană a fost o femeie puternică, supraviețuitoare a ocupațiilor poloneză, sovietică și germană, care nu risipea niciodată mâncarea, își adora straturile cu flori și, până să intervină mama mea, credea cu adevărat că ar trebui să dea bani reprezentanților oricărui gen de organizație caritabilă a poliției care o contactau prin telefon, ca nu cumva să vină în timpul nopții și s-o aresteze. De asemenea, la cererea insistentă a surorii ei care se afla pe patul de moarte, s-a căsătorit cu cumnatul ei ce urma să devină văduv ca să le crească, împreună cu el, copilul. Dacă a fost sau nu o poveste de dragoste, asta nu vom ști; era un subiect despre care nu vorbea niciodată.

Periplul meu prin istoria Ucrainei a început cu intenția de-a înțelege poveștile pe care mi le spunea când eram mică - despre cum ea, străbunicul meu și cei trei copii ai lor au fugit din satul lor din vestul Ucrainei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial -, dar cu cât aflam mai multe despre Holodomor, cu atât îmi dădeam seama că romanul acesta trebuie să fie primul și că povestea lor va reprezenta inspirația pentru cel de-al doilea roman al meu. Unchiul mamei mele mi-a fost de mare ajutor și a avut o răbdare fără margini, oferindu-mi detalii legate de cultura și de limba ucraineană. El, alături de amintirile mamei despre bunicul și străbunica mea, m-a ajutat să aduc la viață aspectul moștenirii ucrainene din povestea lui Cassie. Le sunt etern recunoscătoare și orice eventuale greșeli îmi aparțin.

Poate că străbunicii mei au ascultat mărturisiri din partea unor supraviețuitori ai Holodomorului, dar aceasta nu este povestea familiei mele - din fericire, ei nu au îndurat asemenea orori. Inspirată de frânturi din poveștile pe care le-a transmis străbunica mea, am studiat pe larg interviuri scrise și înregistrate cu supraviețuitori, publicații academice, cărți și muzee. Deși licențele artistice sunt mereu prezente într-o operă de ficțiune - cum ar fi plasarea revoltei lui Pavlo în 1931 în loc de 1930, când au avut loc cele mai multe revolte, sau folosirea expresiei Slava Ukraini! ca urare la închinarea paharului, și nu ca formulă de salut -, realitățile acestei atrocități au fost suficient de îngrozitoare cât să nu fie cazul să le mai împodobesc eu. Mi-aș dori să pot spune că detaliile istorice la care face referire acest roman au fost exagerate, dar adevărul este că Holodomorul - sau moartea prin înfometare - a fost extrem de crud și a reprezentat doar o parte din agresiunea pe scară mai largă a lui Iosif Stalin îndreptată împotriva poporului ucrainean.

Între 1932 și 1933, unul din opt ucraineni a murit în această foamete impusă de oameni. Și a fost în totalitate impusă de oameni. În această perioadă, U.R.S.S. a exportat tone de mere și de pastă de tomate, butoaie de murături, miere, lapte și aproape două milioane de tone de grâne doar în 1932. Depozitele de produse agricole, care uneori putrezeau așteptând să fie exportate, stăteau în gări sau pe marginea drumurilor sub pază, în timp ce oamenii mureau de foame cu ele sub ochi. Se mențineau cotele contribuțiilor în grâne la un nivel nejustificat de ridicat, chiar dacă fermierilor li se luaseră deja grânele pentru semănatul de primăvară și nu mai aveau nimic de dat.

Pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice, criza de alimente provocată de haosul colectivizării și al deculacizării, alături de refuzul lui Stalin de a coborî cotele de grâne în urma apariției acestei probleme, se estimează că a dus la moartea a 8,7 milioane de oameni. Printre aceștia se numărau persoane din Ucraina Sovietică, Kazahstan și anumite provincii din Rusia. În august 1932, Stalin a emis un decret valabil pe tot teritoriul statului, cunoscut ca "Legea celor cinci spice", care stipula pedeapsa cu zece ani de închisoare sau cu moartea pentru oricine era prins luând din proprietatea statului - care, ca să fie limpede, însemna totul - chiar și o mână de grâne, cartofi putreziți de pe câmp, sau pești dintr-un canal. Activiști înarmați patrulau în zonele rurale și stăteau în foișoare, împușcând, bătând și arestând bărbați, femei și copii care încercau să nu moară de foame și să mănânce din recoltele pe care chiar ei le semănaseră, sau culegând produse de pe pământul pe care trăiseră toată viața.

Măsurile lui Stalin au afectat întreaga regiune, dar pentru Ucraina a emis și alte decrete pline de cruzime, în încercarea de a înăbuși naționalismul și cultura ucraineană pe care le vedea ca o amenințare la ideologia sovietică. Granițele Ucrainei au fost închise de gărzi și un nou sistem de pașaport intern interzicea pur și simplu deplasările între sate și orașe, transformând Ucraina într-un uriaș lagăr al morții. Statul a început să "pună pe lista neagră" comunități care nu reușeau să-și achite contribuțiile, ceea ce le atrăgea pedepse precum interzicerea schimburilor sau a aprovizionării cu hrană sau cu produse industriale, printre care kerosenul, sarea și chibriturile - și cote noi, mai mari, ale contribuțiilor. Ca să realizeze aceste cote, activiștii umblau din casă în casă și dărâmau sobe și pereți, apoi înfigeau bare metalice în fân, curți și așternuturi, ca să găsească până și ultima bucățică de mâncare ascunsă și să le-o ia țăranilor deja înfometați. Toate acestea au urmat unei agresiuni permanente asupra tradițiilor culturale ucrainene, atât de prețuite - sărbătorile și evenimentele precum Crăciunul, Paștele, nunțile și slujbele de duminică au fost interzise, bisericile au fost profanate și clopotele lor topite pentru a se obține metal, iar preoții au fost arestați și deportați în masă.

Ca urmare a lipsei de rapoarte adecvate, numerele victimelor au variat considerabil de-a lungul anilor. Deși nu vom putea niciodată să calculăm pierderile, anumite studii din 2018 estimează că în perioada Holodomorului au murit 3,9 milioane de ucraineni.

Dovadă a eficienței măsurilor anti-ucrainene ale lui Stalin, Ucraina și-a pierdut 12,9 la sută din populație. Peste un milion de oameni au murit doar în regiunea Kiev. Deși Soniașnîkî, satul Katiei, este fictiv, raionul, sau județul Tetiiv, în care l-am plasat este real și a avut o rată a mortalității de cincizeci la sută. La apogeul foametei, aproximativ 28.000 de ucraineni mureau în fiecare zi și treizeci la sută dintre ei erau copii. Oamenii disperați ajungeau să mănânce scoarță de copac, frunze, iarbă, buruieni, boabe de cereale scoase cu apă din găurile rozătoarelor, râme, mormoloci, pui de păsări, hoituri de animale, ciori, pisici, câini și coceni de porumb.

În ciuda acestor cifre înfiorătoare - care nu reflectă sutele de mii de deportați din perioada deculacizării sau decimarea liderilor religioși, culturali și politici ucraineni -, existența foametei a fost pur și simplu negată. Walter Duranty, un jurnalist de la New York Times, a primit Premiul Pulitzer pentru articolele sale în care minimaliza amploarea foametei și lăuda succesul colectivizării. Când recensământul din 1937 a relevat o scădere semnificativă a populației, Stalin i-a arestat și executat pe mulți dintre recenzori, apoi a comandat un nou recensământ, cu cifre falsificate, conform căruia exista un surplus al populației. Colectivizarea a fost declarată un succes și, având nevoie de sprijinul lui Stalin în fața amenințării din partea lui Hitler, liderii mondiali au ignorat adevărul în legătură cu Holodomorul. Oricare ucraineni îndrăzneau să spună adevărul erau arestați, iar realitățile foametei au rămas să fie transmise pe cale orală sau ascunse în jurnale pitite în ziduri sau curți.

Nu pot reda cu adevărat amploarea Holodomorului în această notă a autoarei, dar vă încurajez să studiați mai în detaliu subiectul, deoarece, după cum știți, istoria se repetă. Două cărți pe care vi le recomand din toată inima pentru început sunt Foametea roșie (În original, Red Famine) de Anne Applebaum, și Execuție prin înfometare (În original, Execution by Hunger) de Miron Dolot. Pentru o listă cu cărțile și resursele pe care le-am folosit în cercetarea mea, inclusiv vizite virtuale la muzee, relatări ale supraviețuitorilor, studii recente despre statisticile acestei terori prin înfometare și linkuri către organizații care au ca scop păstrarea vie a memoriei victimelor Holodomorului, vă invit să vizitați erinlitteken.com.

Citiți un fragment din această carte aici.